Intr-o lume care pretinde tot mai mult, cu standarde financiare, de frumusete, morale tot mai inalte e greu sa ne mai putem pastra increderea de sine. Nu de putine ori mi s-a intamplat sa ma uit in oglinda si sa constientizez ca nu sunt perfecta, asa cum sunt valorile Hollywood-ului, fara nicio "bubita" pe fata, cu o piele stralucitoare, ca nu ies la fel de bine in poze si asa mai departe.
Orice as face, am impresia ca trebuie sa iasa perfect, sa fie perfect, nu am voie sa fac greseli, nu am voie sa calc stramb, iar cand imi apare cate un cos (tinand cont ca mereu am avut tenul gras), desi altii poate nici nu il observa, atunci cand ma uit in oglinda, este singurul pe care il vad. Citind o carte despre perfectionism, mi-am depistat problema. Mai mare decat orice alta problema fizica, era cea psihica.
Acum, va intreb: nu ati avut niciodata senzatia ca trebuie sa fiti perfect, -a? Problema apare atunci cand asta se transforma deja intr-o obsesie. Nu vi s-a intamplat sa spuneti: "Eu nu o sa fiu niciodata cum...", "Nu voi arata niciodata ca...", "Nu voi ajunge niciodata atat de..."?
Totusi, daca o persoana sufera de perfectionism, normal ar fi sa pretinda de la cei din jur aceleasi lucruri pe care le pretinde de la propria persoana, dar nu, pe mine nu ma deranjeaza defectele altora, ma deranjeaza ale mele.
Nu v-ati confruntat niciodata cu ideile ca voua trebuie sa va iasa totul perfect: mancarea, serviciul (scoala), curatenia, trebuie sa ii puteti ajuta mereu pe ceilalti, altminteri sunteti inutil, -a, trebuie sa aratati perfect, trebuie sa aveti o atitudine perfecta? Se spune ca primul pas in rezolvarea unei probleme este depistarea ei; odata ce constientizezi ca ai o problema, vei putea merge mai departe pentru a o rezolva. Asa sa fie oare? Nu de alta, dar, la un moment dat, toata lipsa asta de respect fata de propria persoana devine extenuanta.
