oama invizibilicoasa a scris:
Asta m-a determinat sa spun ca ai fi zis ca nu te-am crezut:
"Trebea sa zici ca e mare manipularea in sensul ca nu ma crezi pe mine, aka vand gogosi."
De fapt, era chestiune de nuanta si de frecventa, acum constat ca n-ai zis asa, eu am inteles aiurea. :)
Da omulicuta (ma simt nevoit sa atrag atentia ca prin acest termen, te alint nu te micsorez), eram nevinovat. :flowers: 
Interpus a scris:
Da, pentru multi este mai clar apeland la prezenta. Dar eu il voi folosi cu precadere pe viitor.
Asocierea in urma careia am ajuns la concluzia ca spiritul este intelepciunea este urmatoarea: Intelepciunea nu este nici calitate, nici viciu, si nu ele dau curs prezentei sale. Ea este prezenta (vie) prin ea insasi. Tot asa este si unicul spirit, dispersat asupra noastra, insufletindu-ne, iar noi instrainandu-ni-l prin insusiri.
La fel gasesc posibil ca spiritul sa fie iubirea, armonia. Dar acum observ ca acest spirit este unul pluralist. Moment interesant.
Integrandu-l in acelasi rationament prin care am ajuns la el, prevad posibilitatea de a intalni o infinitate de spirite pluraliste.
Asta cam trage linie, si-mi spune ca, fie infirma corectitudinea rationamentului, fie intelepciunea, iubirea, armonia, nu sunt spiritul cel ubicuu.
Existenta unei pluralitati de spirite: spiritul, intelepciunea, iubirea, armonia si cate altele.. In noi intregindu-se toate. Omul multispiritual ? ...
*cititi si textul de mai jos.
Gandindu-ma mai bine, a-i spune unui om care si-a insusit cu greu contururi, forme, atribute, si care traieste pentru acestea, ca pentru a-si cunoaste spiritul, este necesar sa se lipseasca, sa renunte la cele cu greu insusite, este ca si cum as vorbi in zadar.
In schimb, daca ii spun despre transcendenta, isi va implementa, cu siguranta, ideea, ca aceasta este ceva ce poate avea, ce-si poate insusi.
Lipsirea benevola si transcendenţa conduc catre acelasi spirit.
Dimpotriva, cea dintai, desi in aceeasi intensitate ca a doua, dar opusa ca stare, din cauza constientizarii, ca in prima "nu esti" (stare adusa de renuntarea la insusiri), iar in a doua ca "esti" (stare indusa de capatarea insusirilor, apropierea de ceva), se apropie mai mult de un proces de purificare. *de la aceasta plasare intentionata a cuvantului apropia, in ambele tabere, voi relua discursul in alt raspuns.
Purificarea insemnand esenta, iar esenta se are doar pe sine, prin urmare nu este si altceva. Altceva, va fi cel ce este, cel transcendentalist.
Lucrurile devin interesante.
Se apropie de acel nimic, tot cugetat de unii filosofi. As gresi sa spun ca eu sunt nimic, deoarece ma readuc in postura de a fi ceva - un nimic.
Nimicul este defintoriu doar cand il esti, asa cum si spiritul este definitoriu cand il esti. Vezi sintagma "Sunt spiritul".
Pentru a evita acest regres, voi spune ca nu sunt, ca nu sunt ceva, ca nu sunt nici nimicul. Aici, in acest nu sunt, ma regasesc in "a nu fi".
Inainte de toate aceste fiinduri nu eram. Era nefiindul.
Poate ca tomai acesta este spiritul pur: nefiindul. Dar nu cu intelesul ca sunt un nefiind, ci acela ca nu sunt.
Deja verbul a fi nu mai joaca un simplu rol de prezenta, care arata existenta. Dar arata ca noi nu vom putea "sa nu fim" niciodata.
Cred ca atentia spre nefiind, spre a nu fi, este mult mai importanta decat cea spre fiind, spre a fi. Chiar si in contextul in care ne referim doar la a fi, ca act de prezenta, ca nu act de posesie.
Una din paradigmele mele actuale este de a considera ca orice e posibil, difera numai probabilitatea, si, nu eu voi fi cel ce va da o probabilitate mai mare unui concept sau altuia, deoarece ceeea ce simt ca ma reprezinta cel mai mult este libertatea, asa ca nu vreau sa implementez o noua dogma.
O sa iau textul spre analiza in ordinea in care l/ai scris, scuze daca se va intampla sa ma contrazic mai departe, eu nu spun ce stiu ci spun ceea ce inteleg pe masura ce evoluez cu fiece flux de realitate pe care/l traiesc "pas cu pas".
Consider (la acest moment desigur), intelepciunea (chibzuinta), armonia, iubirea, ca si negheobia, disonanta, ura, frica, curajul, frumusetea, ca fiind potentialitati (capacitati), tot asa capacitatea de a deveni contur, de conturare (formatare), capacitatea de a fi, apoi capacitatea de a fi informatie, energie, particula elementara, atom, celula, creier, fiinta, galaxie, univers, capacitatea gandirii, imainatiei, perceptiei etc.
Toate miliardele de potente, nu sunt nici bune dar nici rele, nici vicii (patimi), nici calitati (virtuti), sunt capacitati catre a fi, daca "mediul" permite ele se manifesta conform esentei lor (modific acum: poate chiar unele rezida din altele pe masura ce situatia a devenit tot mai complexa, dar atunci ne intoarcem la cele doua radacini, constructiva si distructiva provenite din "nefiind"?)
"Spiritul", asa cum ii zici, e posibil sa fie unicul potentator pe care fiecare il nuantam prin existenta ce am primit/o sau mai stii poate ne/am dat/o singuri, dar e posibil ca fiecare sa avem propriul spirit nuantabil in atribute care incep de la corporalitate, psihism, si continua cu toata nebunia de atribute cu care e incotosmanat actualmente in fiece om, deci inclusiv cu a fi om.
Omul multispiritual, de ce nu, e posibil ca potentialitatile de care vorbeam (inclusiv potenta de a fi spirit) sa se afle chiar independente si impreuna sa isi gaseasca menirea in a constitui omul.
Pana unde insa e posibil sa mergem (cel putin filozofic, practica e cu mult mai grea) cu lipsirea d atribute?
Iata eu m/am lipsit cu usurinta de atributul " a fi cel ce consuma carne, sau dulciuri", am constatat ca pot (acuma consum dar am controlul, nu mai sunt sclavul lor), dar, tot eu sunt cel ce nu se poate debarasa de atributul " a fi cel ce se enerveaza". In alta ordine de idei, pot sa ma debarasez de atributul de a fi acest corp? Nu am nici o certitudine ca posibila mea esenta ramane dupa moarte, tot asa cunm nu am nici o certitudine ca nu ramane (nu ma raportez la nici un concept al umanitatii, sunt doar concepte umane posibile dar cu un grad de probabilitate incert.
De acord cu ce ai spus despre lipsirea de atribute si transcendenta.
Cat am mai scris eu pt. mine despre acel nimic fara sa stiu ca au mai scris si altii (ca de fapt despre multe din conceptele umanitatii pe care le/am redescoperit prin inspiratie fara sa stiu ca ele erau deja bine conturate de filozofia laica sau religioasa-spirituala), nu spun ca sa ma laud, ci sunt in continuare uimit de cele in care poti fi trimis.
Tu chiar intelegi!
Nimicul e definitoriu cand il esti, exact.
Eu ma exprim asa de execrabil incat....sa zica "oama" daca nu e asa.
De inteles insa, inteleg.
Da, "sunt spiritul", deja e o subordonare, ar trebui sa inventez un termen (ce/mi place asta), "spiritualizez", yes! ori altfel: "sunt", acestea doua forme, nefiind altceva decat atat, adica ce am zis, fara atribute formatate sau in stare de formatare, nu, ci doar in stare potentiala.
Nefiindul tau, eu l/am numit necunoscut sau neantalitate, fara insa al personaliza.
Nefiindul e potentialitatea bazala primordiala (posibil), stiinta ii zice singularitatea din care s/a expandat universul (o varianta), lui "i/a urmat" temelia fiindului sau fiindurilor iar pe acestea sau conturat treptat diversitatea actuala de existentialitati (e doar o posibilitate).
Orice ar spune un om, el nu face decat sa defineasca, sa limiteze, nedefinitul si nelimitarea.
Un alt concept interesant este cel al paradoxului, adica "spiritul" ar putea fi un paradox "nefiind-fiind", "nelimitat-limitat".
Da, e posibil, lasandu/ma sa nu fiu, atunci ma identific bazal, esential.
Chiar doare? Ca pe unii asta ii bucura, e un fel de sport preferat. :) Chiar citeam pe un alt topic azi despre cineva care-i atat de obsedat de gaura incat nu mai are vointa, vointa lui e stapanita de doar dorinta de a poseda gaurile. 