Multumim frumos!
Burtica noastra cea plina de ma intrebam daca e in regula, acuma a disparut.
Maine daca e tot asa, nu am ce sa fac, merg la alt cabinet (e mai scum, e o clinica, sa vad daca ...)
Cum e lumea asta, viata si moartea intr/o impletire armonioasa bazata pe suferinta, Nu e nimic viu care sa nu distruga alta fiinta pt. a se hrani (fie chiar si plante), omul e singura creatura care poate sa faca asta, dar nu o va face niciodata decat probabil in urma unui dezastru teribil in sinea sa, cu conditia sa inteleaga ce inteleg eu si sa considere ca asa s/ar cuveni a face (ceea ce nici eu nu mi/am propus sa fac, desigur).
Stau fata in fata cu mine si ma minunez, cum de am putut sa fiu asa limitat inainte, totodata ma uimesc de micimea realizarilor mele vizavi de inaltimea conceptelor si nu in ultimul rand sunt inmarmurit de faptul ca m/am nascut cu o mie de ani mai devreme decat aparitia lumii in care eu as fi un om foarte sociabil (si totusi cu esenta mea specifica, probabil ca si atunci as fi tins spre cele ce ar veni peste alta mie de ani).
Zborul, zborul ma ademeneste la pieire tot asa cum lumina conduce insectele la moartea provocata de apropierea lor de sursa incandescenta, ca si ele, nici eu nu ma pot abtine, chemarea e mult prea puternica, ma cheama, ma chem, nu stiu, ma caut, ma vreau pe mine tot.