De vorba cu mine

Wow! Ai raspuns!

Sincer nu am aflat niciodata despre ce anume vorbesti, ai zis asta: 

In orice caz, sa iti reuseasca ce nazuiesti sau sa ai bafta!

Nu am intrat decat intru a ne da binete, in rest (pentru mine, desigur) forumul e non-sens (fara a submina valoarea sa).

N-ai stiut pt. ca nu am dat detalii. Si pt. ca am eu anumiti bazdaci, dar si pt. ca am considerat ca n-are rost, pt. ca atunci cand e vorba de altii, pe oameni nu-i intereseaza chestiuni care sunt importante sau vitale pt. acei altii, ci ii intereseaza doar sa fie intr-un anume fel care sa le placa lor. Multumesc de urare! Sa reusesti si tu in tot ce-ti doresti!

Multumesc.

Ce sa faci, asa functionam, intr-o plaja de valori(zari) cu care rezonam (sau valorizari ce ne conditioneaza sa functionam conform lor); cu cat ne place mai mult ceva cu atat suntem mai interesati, cu cat ceva e mai putin placut, cu atat intervine dezinteresul.

Fiecare dintre noi, pe anumite aspecte, se incadra la acei "altii" evidentiat de tine; nu crezi?

Daca ne raportam la societatea in care suntem obligati a exista, nu avem incotro decat sa ne conformam, cel putin minimal (pentru satisfacere necesitati), la cerintele ei, cerinte ce sunt impuse de catre acea plaja a populatiei ce reuseste sa domine societatea si de catre natura insasi.

Ai dreptate, chiar in timp ce scriam ma gandeam la asta "Fiecare dintre noi, pe anumite aspecte, se incadra la acei "altii" evidentiat de tine; nu crezi?". Ne place un om pt. anumite trasaturi pe care ni se pare noua ca le gasim la acel om, nu omul luat ca un tot, de foarte multe ori nici macar trasaturile lui reale nu ne plac. Iar faptul ca vine un moment si nu mai putem sa le distingem in noianul celorlalte trasaturi, are adesea un impact negativ asupra noastra, am vrea ca intotdeauna sa fie vizibile doar cele care ne plac.

Cineva a spus candva:

"Un cetatean a venit la mine si mi-a spus ca ii este forte dor de sotia sa decedata. L-am intrebat de care aspect (sub-personalitate, eu, trasatura) al sotiei ii e dor, de "acea" sotie cu care se certa? Desigur nu, mi-a raspuns el. Atunci cum poti fi atat de ipocrit si sa spui ca iti e dor de sotie?".

De ce ne comportam asa, de ce reactionam astfel vizavi de ceilalti?

Oare chiar era ipocrit omul ala? Poate ca pt. el sotia lui era doar partea de care-si amintea cu placere, atat putea el conceapa si sa suporte.

Probabil ne comportam asa pt. ca ne legam de amintirile frumoase si nu ne putem impaca cu gandul ca nu mai putem avea ce-am avut odata. Reactionam in feluri diferite si de multe ori in detrimentul celor care ni le-au creat, chiar daca nu o facem cu rautate. O facem din limitare. Am tot vorbit mai demult de pragurile pe care le poate atinge un om. Unora le e dat sa poata atinge praguri inalte, insa unii dintre cei care pot sa o faca, nu-si dau silinta in sensul asta, altii doar pe alea joase, insa pt. asta depun tot efortul de care sunt capabili. Si mai intervin diversi factori care le influenteaza capacitatea de a atinge pragurile. Nu stiu daca am fost explicita.

Probabil intotdeauna exista un “poate”, un “daca”, insa de multe ori (mereu?) actiunile indivizilor si legile noastre functioneaza pe sistemul simplificat “da sau nu”, “alba sau neagra”, zdrobind si inlocuind astfel realitatea efectiva traita personal de cel in cauza (omul din exemplul meu) printr-o conventie placuta, agreata, legiferata de catre cel (cei, societatea) ce il “judeca” si “condamna”.

Asa e cum ai remarcat, cel in cauza nu era neaparat ipocrit (desi era posibil sa fie), atata era el capabil (iar acesta e un principiu functional al nostru al tuturor, facem ce facem fizic, psihic, .., intrucat atata suntem capabili la acel moment, “atata ne duce capul”, inclusiv prin influenta naturii emotionale la care avem acces), e limitarea de care scrii.

Ai fost suficient de explicita; nu suntem la fel ca acces la ceea ce e numit dotari, aptitudini, posibilitati si prin urmare realizarile nu sunt direct proportionale cu efortul depus (poate singurul merit evident).

Nu crezi totusi ca aceasta functionare a noastra nu este tocmai haotica, nu crezi ca are principii, scheme functionale?

Si daca ai bunavointa, explica cum ajunge un copil (poate ai observat chiar la ai tai) sa ii fie scarba de ceva?

Poate ca nu e haotica, dar e clar  ca nu prea ne aduce multumire, chiar daca organizarea ei e pefecta. Nu stiu cum sa ma explic, cand a spus perfecta m-am gandit la functionarea in sine, nu la consecintele pe care le are ea asupra noastra.

acces realitate a scris:

Si daca ai bunavointa, explica cum ajunge un copil (poate ai observat chiar la ai tai) sa ii fie scarba de ceva?

O sa incerc. Cred ca vinovate sunt dezamagirile repetate pe care le traieste un om, cand lucrurile se intampla frecvent altfel decat isi doreste omul respectiv. Si cand nu prea exista compensatie la aceaste dezamagiri. Pt. unii gradul de suportabilitate e mai mare si scarba se instaleaza mai lent, desigur, dar pana la urma tot acolo se ajunge. Iar scarba asta, zic eu, se manifesta in multe feluri.

Mea culpa; ai formulat raspunsul conform definirii largi a termenului "scarba".

Pentru simplificare insa (altfel riscam sa nu reusim o concluzie clara, concreta si comuna), eu ma gandeam numai la aspectul gustativ; cum apare la copii (la om) scarba fata de fructele viermanoase sau fata de anumite alimente, ... (initial copilul nu stie ce e scarba si nu ii e scarba de nimic)?

Nu cred ca nu ii e scarba de nimic, exista o scarba innascuta, inscrisa in gene. Cealalta e dobandita prin imitatie.