Cred ca ma agit prea tare, mai mult ca sigur.
Suntem de multe feluri, de "n" combinatii de mentalitati si forumurile sunt pt asemenea discutii, fiecare tinandu-si dreptatea lui. Nu m-am gandit ca motivul unui divort ar putea fi "nu ne-am iubit dar ne-am luat". Si spun asta in categoria celor divortati, nu oricum, ci dupa 23 de ani de casatorie. Multe as putea povesti de cum a inceput, in ce eram "convinsa", si cum a esuat. Cert este ca au fost primii 6-8 ani o lupta intre doi oameni, cum sa ne facem viata mai grea unui altuia in a reactiona invers decat s-ar astepta celalalt. N-am vazut nimic rau in asa o relatie, ne intepam reciproc, si ce... macar nu ne plictisim. Apoi ne-am mai maturizat si eu incercam sa dau sanse relatiei astea imposibile. Dar pe atunci n-am stiut cat de grav este... asa am supravietuit in aceeasi situatie inca vreo 6 ani. Ultimii ani au au trecut cu satisfactii profesionale si parintesti, am si eu un baiat, deja insurat.
S-au implinit si 20 de ani de casatorie cu care a aparut si abstinenta, ne-am ales dormitoare separate si tot felul de frustrari ce provin din acele schimbari. Si totusi... la 23 de ani de casatorie ni s-a pronuntat divortul. Pt ca eu aveam altul. Si am ales distanta fizica si tot ce inseamna o relatie de la distanta, cu zile de fericire dupa intalniri si despartiri fizice, dupa fiecare vacanta, decat unul care e tatal copilului meu care si azi ma iubeste, dupa 5 ani de cand am divortat si traim in acelasi oras. Dar eu nu l-am iubit, vina mea. Poate niciodata, nici nu mai conteaza pt ca gandesc diferit decat la 20 de ani. Am prins aripi, curaj, reale motivatii, cum vreti voi sa-i spuneti, si am divortat cand a aparut altul, da, asta e motivul real cand se face pasul. Unii recunosc, altii gasesc diferite eschivari de adevar. Bineinteles sunt si exceptii dar in marea majoritate apare persoana a treia, patra, etc.
Deci cel care a deschis topicul, nu-mi pare cineva de condamnat... de aceea as fi vrut sa-l ajut. Cred ca nu mai e cazul, l-au speriat altii inaintea mea...
