Inconstientul ca aliat

Tocmai am terminat de citit o carte, Operators and Things, Barbara O`Brien. Autoarea povesteste cum depaseste singura un episod de schizofrenie (care a durat 6 luni) si se pare ca definitiv. Interpreteaza continutul halucinatiilor in functie de viata si personalitatea ei si ajunge la concluzia ca episodul psihotic a fost scenarizat de inconstient cu scopul clar de a o scoate dintr-o situatie de viata pe care nu putea sa o gestioneze. In timpul episodului psihotic este pusa sa infrunte o problema de acelasi tip cu cea pe care o avea de gestionat in viata reala. Alternativa e clara: lupta sau fugi, in orice caz nu sta paralizat in fata situatiei care te infricoseaza. La sfarsitul episodului psihotic, apare un alt om, care are atitudine (chiar agresiva in caz de conflict), care arata respect fata de un element extrem de important (poate chiar definitoriu) al personalitatii sale (sacrificat candva pt. conventiile sociale) si care isi planuieste viata in functie de identitatea sa.

Simplificand, mi s-a parut ca in esenta spune ca boala s-a declansat din cauza lipsei curajului de a fi ea insasi, care a dus la necesitatea unei ajustari exagerate pe realitate, in detrimentul fiintei sale autentice. Fiinta ingropata (inconstientul) s-a revoltat si a preluat controlul in momentul in care nu a mai putut face fata realitatii, producand o reajustare si scotand la iveala o persoana capabila sa faca situatiei care inainte de declansarea episodului psihotic parea de neinfruntat.

Doua probleme mi s-ar parea demne de discutat in contextul asta: 1. cat de benefica este ajustarea pe realitate si pana unde e bine sa mergem cu ajustarea? 2. cum putem face din inconstient un aliat si un prieten bun? Punctul 2 mi-a adus aminte de o carte citita mai demult (Cum sa te vindeci cu o poveste, Paola Santagostino), in care suntem indemnati sa cream povesti pt. a ne clarifica problemele, asta probabil pt. ca inconstientul are o preferinta clara pt. exprimari simbolice. Este ceea ce inconstient a facut si Barbara O`Brien.

Eu cred ca ajustarea la realitate se face in functie de gradul de intelegere a acelei realitati. Nu ne putem ajusta la ceva care ne depaseste, afectiv sau intelectual, capacitatile. De aceea avem nevoie de povesti, sau de simboluri, ca sa ne recunoastem rolul intr-un cadru mai putin strain, mai familiar.

Asa cum cineva nu se poate ajusta cu batul, decat poate fi constrans si sa traiasca fiindu-i frica, asa ar trebui sa intelegem ca daca nu exista o punte de legatura, degeaba am vrea ajustare.

De multe ori cand realitatea este implacabila nu se produce o adaptare 'autentica' ci crearea de realitati paralale care o simuleaza pe cea implacabila, inflexibila, si prin care de fapt ne ferim de constrangeri si de disolutia eului propriu.

Oamenii care sunt implacabili nu iti ofera o alternativa sau o solutie, ci un sistem inchis in care fie intri fie stai la usa lui ca un catelus ;) Daca intri e pericol sa nu mai poti iesi, daca stai la usa oricum esti pe dinafara.

Iar oamenii care au usa deschisa pentru toata lumea si nu pun bariere, se trezesc invadati de situatii conflictuale, lipsa de coerenta sau de identitate, pentru ca povestea lor este a tuturor si a nimanui.

E bine sa existe un echilibru intre sine si lume, in care schimbul sa fie reciproc iar povestile sa fie imbogatite cu noi sensuri si simboluri, fara sa se piarda intelesul. Ia-i unui om visul si ii iei forta. Un om care nu are vis, nu are ce darui.

Athmy a scris:

E bine sa existe un echilibru intre sine si lume, in care schimbul sa fie reciproc iar povestile sa fie imbogatite cu noi sensuri si simboluri, fara sa se piarda intelesul. Ia-i unui om visul si ii iei forta. Un om care nu are vis, nu are ce darui.

Da, si eu cred ca echilibrul este calea. Sa dai lumii ce e al lumii si tie ce e al tau. Probabil ca problema se iveste atunci cand incurci ce e pentru lume cu ce e pentru tine sau cand dai uneia dintre parti in detrimentul celeilalte. E nevoie de multa cunoastere de sine, ca sa stii ce poti sa sacrifici pentru lume si ce este de nesacrificat. Si, daca ruptura s-a produs, mai e nevoie de multa intelepciune si prudenta pentru refacerea tesaturii.

Problema e ca de multe ori nu ne cunoastem locul in lume. Credem ca daca facem concesii si mergem noi la lume, ea ne va primi cu bratele deschise. Dar tot nu te primeste, daca doar o imiti. Eu cred ca lumea asta nu ne cere imposibilul sau sa ne sacrificam pe altarele ei, dar multi o fac din disperare de cauza. Lumea te va lasa sa traiesti daca ai un sistem viabil de convietuire in care sa primesti ce e bun si sa mergi mai departe cu mijloacele de care dispui. Doar neintelegerile ne fac neputinciosi in fata ei, si atunci nimeni nu e iertat pana nu se iarta singur si nu se intelege pe sine, ca parte a unui tot la care fiecare ne aducem contributia.

Athmy a scris:

Doar neintelegerile ne fac neputinciosi in fata ei, si atunci nimeni nu e iertat pana nu se iarta singur si nu se intelege pe sine, ca parte a unui tot la care fiecare ne aducem contributia.

Din cate imi dau eu seama, tu excluzi cazurile de inadecvare totala la mediu si poate ca negi inadecvarea in general. Exista astfel de cazuri si chinul prin care trec protagonistii lor e crunt. Imagineaza-ti un suflet de artist in mediul rural. Sau un om cu o morala stricta intr-un mediu de afaceri (cazul Barbarei O`Brien). Sau mediul in care s-au dezvoltat Van Gogh si Andersen. Eu tind sa nu-i acuz pe oamenii astia, nu stiu cat de bine fac, dar recunosc ca am simpatiile mele.

Eu nu sunt psiholog Alexandra, sunt un simplu om ;)

Pai, si eu tot un simplu om sunt. M-a interesat psihologia pt. ca am avut niste probleme de rezolvat, nici eu nu sunt psiholog. De ce te simti atacata? N-am avut nicio intentie de genul asta. Am depasit perioada agresiva.

Asa sunt eu, usor de atacat ;) Eu n-am depasit-o

Ajustam realitatea pana in punctul in care suntem constienti ca detinem suficienta forta pentru a o accepta. Nu putem sa folosim incontinuu politica strutului, pentru ca traim intr-o societate, nu izolati, si, urmare acestui fapt, o sa intalnim mereu oameni si situatii care nu ne plac. Fiecare incearca sa-si gaseasca un anumit echilibru invatand sa accepte ce nu poate fi schimbat, sa se lupte sa schimbe ceea ce stie ca-i este in putere sa schimbe si sa nu cada in neagra depresie cand nu reuseste sa faca tot ce-si propune.

Inconstientul, daca-l ascultam, ne ofera de multe ori solutii pentru problemele noastre. Cateodata ne sperie, pentru ca ne releva lucruri neplacute si noi refuzam sa credem ca putem fi asa cum ne arata el. Din cauza asta il ignoram si refuzam sa-i acceptam existenta. Stiu ca in cartea "Cum sa te vindeci cu o poveste", autoarea nu recomanda sa ne construim propriile povesti pentru a gasi rezolvari problemelor noastre. Ma intreb de ce? Oare considera ca omul nu este destul de puternic si de capabil sa-si dezgroape singur monstrii, sa-i priveasca in fata si sa incerce sa-i infrunte sau/si sa-i inteleaga, sa descopere ce-si doresc? Trebuie mereu sa fie indrumat, ajutat de altcineva? Oare la asta s-a referit?

Poate s-a referit ca monstrii sunt mai putin monstruosi printr-un simbol sau o poveste cu final fericit. Cui ii mai e frica de balaurul cu sapte capete? Cand esti intr-o calatorie, cum e o poveste, obstacolele isi pierd din importanta si sunt mai putin infricosatoare. De asemenea, stii ca le poti ocoli ca pe orice lucru negativ peste care ai trecut si alta data. Povestea continua.