Început de _Undying_, Joi 30 dec 2010 · 30 răspunsuri · 8.025 vizualizări
Stiu sigur. Va rog sa nu va suparati ca nu vreau sa discut asta pe un forum. Am spus deja mult prea multe.
Mi se pare insa ca aveti pe alocuri o parere eronata despre bolile astea. Si atata timp cat sunteti parinte de anorexica, mie imi este greu sa nu va indentific cu parintii mei si sa imi stapanesc tendintele de a va taia macaroana. 
Sheeva a scris:Stiu sigur. Va rog sa nu va suparati ca nu vreau sa discut asta pe un forum. Am spus deja mult prea multe.Mi se pare insa ca aveti pe alocuri o parere eronata despre bolile astea. Si atata timp cat sunteti parinte de anorexica, mie imi este greu sa nu va indentific cu parintii mei si sa imi stapanesc tendintele de a va taia macaroana. :)
Te inteleg. Editasem cate ceva la raspunsul meu anterior. Poti sa mai citesti odata, te rog? Aveam o mica intrebare si te rog sa nu te superi. Stiu ca nu vrei sa dai prea mult din tine pe un forum, nimeni nu vrea, nici eu . Eu si cei din mica noastra comunitate de pe forumul anorexie-bulimie.ro am infiintat forumuri parolate, astfel incat sa putem discuta anumite topicuri fara ca dialogurile sa fie indexate de google, sau oricine sa aiba acces la ele. Si tot e greu, uneori...
Ia te uita, m-au facut boboc... 
De ce te intrebam cum ai reusit de una singura: avem in grup cateva domnisoare foarte dragute si greu de convins sa aiba grija de ele. Una in special, e chiar in mare pericol sa-si piarda picioarele, din lipsa de proteine, si chiar viata, si totusi nu se poate hotari sa faca ceva, orice, e paralizata de frica. Poate ai tu vreun argument, vreo metoda...
Editat Lun 10 ian 2011 23:00
Anorexie-bulimie.ro a scris:Ia te uita, m-au facut boboc... :x
Sper sa infloriti dragut. 8)
Anorexie-bulimie.ro a scris:Poti sa mai citesti odata, te rog?
Am citit. Parca nu mai suna atat de rau. :)
Anorexie-bulimie.ro a scris:
Acum sa incerc sa fiu serioasa.
Pai eu nu am incredere in psihiatri si psihologi. Si nu cred din cauza ca atunci cand aveam 20 de ani si intr-o buna dimineata m-am revoltat si m-am decis sa-mi rezolv problema, am apelat la ajutorul desturora dintre ei ( pe rand, nu simultan) si am primit in schimb orice altceva, numai ajutor nu. Am discutat si cu parintii atunci despre asta, iar mama, cadru medical fiind, spunea ca nu exista asa ceva si ca eu mie nu mi se poate intampla asta.
Din ce am mai vazut scris prin diverse locuri si chiar pe aici, cred ca asta a fost elementul diferit la mine. Dupa ce timp de 5 ani o balacaream din anorexie in bulimie si invers, intr-o zi m-am trezit revoltata si mi-am zis ca eu nu vreau ca viata mea sa fie doar o cursa cu greutatea-mi proprie (ajunsesem pe la 40 si ceva de kilograme la 1.72 m) , prin urmare am vrut sa ma vindec. Si dupa ce am vazut ca cea mai interesata persoana din Univers fata de aceasta vindecare sunt eu, am inteles ca totul depinde de efortul propriu.
In rest, sunt sigura ca stiti ca nimeni nu-ti garanteaza ca te vindeci definitiv de bolile astea. Poate sa-ti mearga admirabil 10 ani si dintr-o data sa revina. Si eu am observat la mine tendinte catre asa ceva, mai ales cand sunt suparata ( din cauza ca ma paraseste vreun iubit ). Sper ca ati inteles unde am vorbit serios si unde nu. :x
P.S. Eu cred ca familia este ceea ce aia din afara numesc "a pain in the a*s "in rezolvarea problemei . De fapt, un pas mare ar reusi sa faca respectiva daca ar reusi sa se distanteze putin de familie.
Editat Mar 11 ian 2011 07:17
Multumesc de urare! 8)
Sheeva a scris:De fapt, un pas mare ar reusi sa faca respectiva daca ar reusi sa se distanteze putin de familie.
Problema e ca e distantata gata, si la propriu, si la figurat, (e majora, lucreaza, sunt in localitati diferite) familia nu reuseste sa o convinga sa ia o masura (tratament, alimentatie), iar fata e complet cucerita de boala ei, in imposibilitate de a dori altceva decat sa fie slaba, cu riscul de a-si pierde picioarele si de a muri.
Deci, la tine, a fost vointa, determinata de realizarea faptului ca esti singura in batalia asta... Gandesc in scris. Atunci ar trebui sa speram ca prietena noastra va lua singura hotararea, poate va fi cea corecta?
Imi atrageai atentia ca nu sunt boli care se vindeca definitiv... Asa e, pentru ca sunt, in definitiv, determinate si de o multitudine de factori care raman, de o anumita structura cerebrala, o anumita personalitate, un anumit fel de a reactiona la stres...Dar, in general, rezultatele la tratamentul initial pot prezice comportamentul pe termen lung, respectiv un raspuns rapid la tratament conduce la o vindecare permanenta si invers. Tot ce pot sa fac e sa sper ca o sa fie bine.
In orice caz, iti inteleg frustrarea pe psihologi, psihiatri. Eu as extinde-o si la nutritionisti, pediatri, medici de familie si endocrinologi :- , noi am trecut prin aceste categorii, inainte sa avem o relatie foarte buna cu o psihiatra :) . E greu sa gasesti un specialist in boli de alimentatie, pentru ca nu se lovesc de ele prea des, nu e ca in America, unde sunt atatea clinici specializate pe asta, iar mersul la psiholog/psihiatru nu e asa stigmatizat ca aici (noi avem conceptii mai rurale). Sfatul pe care il dadeam pe forumul nostru, la un moment dat, e pur si simplu sa mergi din doctor in doctor, sa-i schimbi ca pe ciorapi, pana gasesti pe cineva care pare compatibil cu tine, care-ti place si care pare sa dea rezultate (cel putin la psihiatri/psihologi).
Iar neincrederea in medicina nu cred ca e o solutie luminata la o problema de sanatate. In definitiv, nu te-ai gandi sa te operezi singura de o apendicita acuta, nu? De ce o problema psihica ar fi altfel? Sa ajungi, prin vointa ta, la doctorul potrivit, care sa te scape de o boala cu potential letal, eu cred ca e o dovada de tarie spirituala. Asa cum in project management un bun manager de proiect deleaga persoanelor competente, tot asa face si un om responsabil de viata lui.
Dar e doar parerea mea, nu tin mortzish sa ti-o induc.
A, sa-ti dau un link catre un canal youtube care mie mi-a fost de mare folos si care se incadreaza mai bine in aria ta de acceptare. Nu te speria, e un canal al unei manastiri budiste din Australia, de unde un calugar budist celebru pentru neconformismul lui tine niste speech-uri foarte interesante (a fost "exclus" de budistii din Asia pt. ca a calugarit, la manastirea lui, si femei). Spune, de ex., ca budismul nu este o religie, decat pentru "tax purpose" si ca singurul care poate face ceva pentru sine esti tu, ca individ, prin felul in care traiesti, asa ca e inutil sa dai la cutia lor de colecte ca sa ti se ierte pacatele sau asa ceva, dai numai ca sa se faca ceva pentru altii, nu pt. tine :) . Eu nu sunt budista, banuiesc ca nici tu, dar nu are nici o importanta; e un om foarte interesant. Care mai spune si ca trebuie sa inveti sa te accepti asa cum esti, nu e nevoie sa te transformi ca sa devii altceva, esti deja destul de bun. Asta e un mesaj foarte bun in anorexie!
http://www.youtube.com/user/BuddhistSocietyWA#g/u
Scuza-ma, nu te cunosc si poate ca din nestiinta te jignesc. Nu o fac intentionat. Vreau doar sa-ti arat ce ne-a mai ajutat pe noi, in afara medicinei. Mai stii, poate ca o sa ti se para si tie la fel de interesant!
In orice caz, te pup!
Sunt de acord cu multe dintre lucrurile pe care le-ati scris mai sus. Ceea ce nu-mi place este insa faptul ca ati extrapolat parerea mea despre psihologi si psihiatri asupra intregului fenomen medical - ceea ce este fals, nu am nimic impotriva unui medic de orice specialitate care isi face cum trebuie datoria. Nu as avea nici impotriva psihiatrilor ori a psihologilor, daca as cunoaste macar unul care sa-mi trezeasca respectul prin macar un aspect al personalitatii sale , daca nu poate prin profesie. Poate ca gresesc, insa am serioase dubii ca i-ar pasa cuiva mai mult de sufletul meu mai mult decat mie :- , cu atat mai putin unor medici din astia de suflete care fac o meserie din asta , si inca una contra cost.
Spuneti ca trebuie sa perseveram si sa mergem din medic in medic, pana gasim unul bun. Va este desigur usor sa faceti afirmatii din astea pentru ca desi probabil ati citit despre starile prin care trece un bolnav de bulimie si/sau anorexie, dumneavoastra nu le-ati trait niciodata, decat poate ca spectator. Daca va inchipuiti ca a te aseza in fata unui om si a-ti deschide sufletul in fata lui este ceva simplu, mai ales cand acela va raspunde in mod stupid si evident necorespunzator, este ceva usor, atunci imi explic si de ce va inchipuiti ca se poate face acest lucru in serie, la infinit ( eu, de exemplu, am vizitat 6 mari specialisti in decurs de 3 luni).
O sa accesez mai tarziu link-ul.
Si eu imi cer scuze daca tonul meu pare asa, mai categoric si din topor, insa asa sunt eu. :)
Aaa, si in legatura cu domnisoara despre care scrieti - nu stiu, starea mea nu a fost nicidata atat de grava. Eu ajunsesem sa fiu deranjata de discomfortul psihic pe care ti-l da controlul asta excesiv al alimentatiei. Chiar obisnuiam sa glumesc, intrebandu-ma cate calorii consuma un stranut. 8) Domnisoara ar trebui sa invete sa se iubeasca si sa se pretuiasca mai mult - se pare ca minunatii ei parinti, fie ei aproape sau nu, n-au stiut sa-i cultive sau maca sa-i lase sa se dezvolte simturile astea.
Editat Mar 11 ian 2011 13:02
Presupun ca noi am avut noroc. Ce-i drept, noi am cautat in sfera pediatriei (fata noastra e inca un copil), poate ca de asta a fost mai usor.
Cat despre pasat, ai urmarit cumva serialul House (un medic din cei pe care-i cunoastem ii spunea: mizeria aia de House)? Noua ne place, chiar daca nu "muscam" la tot ce apare acolo, il consideram o comedie buna, cam cinica, dar presarata cu adevaruri; barbatul meu l-a downloadat pe masura ce a aparut. Chiar cred ca nu e nevoie sa-i pese cuiva de sufletul meu, trebuie doar sa stie ce sa faca si eu sunt multumita. Chiar as fi socata daca un doctor s-ar apuca sa ma tina de mana, in loc sa-si faca treaba, sau chiar si daca si-o face (dupa cum vezi, nu sunt prea sentimentala :- ).
Spui ca n-am trait starile din bulimie sau anorexie. Am trait sentimente la fel de intense: cand am realizat ca dieta la care se supunea copilul meu e de fapt o boala in care mortalitatea e de aprx. 20% (conform unor statistici) si dupa ce am luat contact cu realitatea anorexica de pe net (youtube, relatarile altor parinti, site-urile pro ana-mia, etc) mi-am pierdut complet somnul, am varsat rauri de lacrimi si am capatat o obsesie in a afla cat mai multe. Speech-urile pe care le-am tinut cu ocazia fiecarei mese, de-a lungul unui an de tratament, pentru fiecare imbucatura in plus, pot face un roman-fluviu, la concurenta cu Razboi si Pace :). Acum pot sa rad, dar au fost perioade in care mi-am imaginat viitorul foarte sumbru, desi situatia noastra era, cum am constatat dupa contactul cu alte familii, foarte buna.
Si nu, nu ma supar, poti sa fii cum vrei. De fapt, esti draguta, stai aici si palavragesti cu o persoana pe care nu o cunosti despre o problema pe care tu ai depasit-o. Am sa-i povestesc prietenei noastre despre tine, ca sa-i spun ca se poate. E mare lucru sa ai un exemplu in altii.
Prietena noastra are si o sora, de care din pacate nu este prea apropiata de asemenea. Crezi ca se poate face ceva cu informatia asta? Oare ar putea sa aiba o influenta, oare ar ajuta daca s-ar vizita mai des, daca ar creea o legatura mai stransa? Sora e mai mica, e studenta. Oare o sora mai mica poate face ceva pt. cea mare?
Editat Mar 11 ian 2011 13:38
Anorexie-bulimie.ro a scris:Oare o sora mai mica poate face ceva pt. cea mare?
Teoretic, da. Acum depinde insa si in ce relatii au fost ele.
Un prieten- iubit cred insa ca ar ajuta mai tare. :-
Sheeva a scris:Teoretic, da. Acum depinde insa si in ce relatii au fost ele.Un prieten- iubit cred insa ca ar ajuta mai tare. :-
De unde? Avem la dispozitie doar o sora :) Ce ai face tu, daca ai fi sora mai mica?
Editat Mar 11 ian 2011 13:44
Anorexie-bulimie.ro a scris:De unde? Avem la dispozitie doar o sora :)
Da, stiu, baietii e porci insensibili . 8)
Aaaa, pai daca e anorexica => este fata desteapta => se descurca ea.
Ma scuzati, fac haz tampit de necaz. Starea fetei este evident una grava. Nu stiu ce sa va spun. Mai bine cereti parerea cuiva mai bine informat decat mine. Si asa tot ceea ce v-am spus eu sunt doar pareri personale si nu bag deloc mana in foc ca sunt cele mai bune. :cry:
Anorexie-bulimie.ro a scris:Ce ai face tu, daca ai fi sora mai mica?
I-as zice ca e minunata, frumoasa (sunt sigura) si desteapta si ca nu merita sa se pedepseasca pe ea pentru greselile altora. Si i-as mai zice ca viata e mult mai frumoasa atunci cand iti bagi picioarele in calorii. Si i-as mai zice si sa rada mai des. Aaaaa...si as tara-o dupa mine in niste lungi plimbari. Si-as pune-o sa danseze . Si.... nu mai stiu ce, dar imi mai vin mie niste idei. :)
:-
Sheeva a scris:I-as zice ca e minunata, frumoasa (sunt sigura) si desteapta si ca nu merita sa se pedepseasca pe ea pentru greselile altora. Si i-as mai zice ca viata e mult mai frumoasa atunci cand iti bagi picioarele in calorii.
I-ar vajai pe langa urechi vorbele astea, desi adevarate.
Si i-as mai zice si sa rada mai des. Aaaaa...si as tara-o dupa mine in niste lungi plimbari. Si-as pune-o sa danseze .
asta da, cu conditia sa o faci impreuna cu ea.