Are omul vreo certitudine?

Melissa Rebeca a scris:

Deci singura certitudine ramane totusi, NASTEREA. Ne-am nascut. Suntem aici. E un lucru cert,nu?

Nu. E posibil, conform lui Lupini, să nu existăm, să fim doar nişte simulări pe calculator.

Amarena a scris:

Ei. Pentru generatiile noastre, este.

O probabilitate de 99,9999999999% nu înseamnă certitudine.

Dar nu contează. Oricum, toate acţiunile noastre se bazează pe supoziţia că suntem muritori.

are, pe cat de bine se cunoaste

Marinel a scris:

Nu. E posibil, conform lui Lupini, să nu existăm, să fim doar nişte simulări pe calculator.

În acest sens, Platon a avut o idee pe care eu o consider genială prin viziunea ei. Acesta a expus modelul lumii prin analogia cunoscută cu numele de analogia liniei divizate. Aceasta spune că existenţa se împarte în lumea vizibilă şi lumea inteligibilă, sau mai clar spus, lumea iluziei trăite, sau a obiectelor pe care le percepem ca "lume fizică", şi lumea informaţiei care stă la baza iluziei. Să ne uităm la imaginile de mai jos:

Segmentul AC reprezintă lumea vizibilă, iar segmentul CE reprezintă lumea inteligibilă.

În cadrul segmentului AC, segmentul AB reprezintă "umbrele" şi "reflexiile" conceptului de "obiect fizic", adică Opiniile şi Iluziile. Segmentul BC reprezintă ceea ce numim "lucruri fizice".

Trecând la segmentul CE, aici, CD reprezintă "obiectele matematice", inclusiv raţiunea matematică ideală. Segmentul DE reprezintă "Ideea", "Forma", sau "Înţelegerea".

Eu traduc cele expuse mai sus în termenii tehnologiei informatice, în felul următor:

Lumea vizibilă (AB+BC), reprezintă lumea iluziei + lumea credinţelor + lumea cunoaşterii ştiinţifice în care fiinţăm.

Lumea inteligibilă (CD+DE), reprezintă programarea matematică a lumii + Ideea. În acesta din urmă segment al existenţei, se află Programatorul Lumii.

Ca şi concluzie, această idee a lui Platon, expune relaţia dintre Iluzie, adică ceea ce el numea "lumea fizică" pe care o percepem, şi Idee (Formă), adică informaţia care stă la baza lumii fizice (iluziei).

E foarte interesant cum Platon, cu 2500 de ani în urmă, a avut o viziune a lumii care s-a reluat de-abia acum 10 ani, prin apariţia simulismului. Grecii sunt renumiţi pentru viziunile lor. Să ne amintim doar de conceptul de atom, al lui Leucip şi Democrit de acum 2400 de ani, care a intrat în circuitul cunoaşterii, abia în urmă cu 150 de ani.

Amarena a scris:

Nici nu stiu dac-ar vrea cineva sa traiasca vesnic.

Da' ce-ar avea? Mi-ar placea sa-mi traiesc viata ca pe o indelungata istorie.

Si cand m-oi plictisi, cer sa fiu eutanasiat.

i0an a scris:

Nu e relevant dar fie.

Vorbeam de principii personale, concepte propri, valabile in starea mea de "exist", nu in "sunt".

De exemplu, am inteles ca indiferent de unde si cum mi se trage fiintialitate, daca sunt aici, asta e, aici ma desfasor, in aceasta lume.

Aici am constatat 2 aspecte esentiale, eu - adica ("sunt") si informatia numita fizic, psihic, intelect/spirit, lume - adica "exist".

Indiferent cat de reala sau virtuala e existenta mea si a lumi, eu "sunt" si am conexiunea facuta sa o receptionez pe ea, existentialitatea mea si a lumii.

Ca venim din Big Bang, din universuri paralele sau concentrice, din Dumnezeu, din extraterestrii, ori suntem asa dintotdeauna ma lasa rece.

Constat ca in acest informational/existential am aceeasi esenta ca si o piatra si asta schimba perceptia mea despre lume si viata, imi imbogateste asa mult codul moral, incat am inceput sa respect piatra, furculita, viermele, mizeria, apa, aerul, animalele, plantele, natura, pamantul si Pamantul, Soarele, astrele, oamenii, (pe mine am inceput sa ma respect cand am inteles alt concept personal), chiar bolile, raufacatorii, e vorba de esenta din noi, pe care eu nu o consider divina ca sa nu fiu crezut religios, dar ea e magia mea si a lumii pe care o constat.

Descoperirea lui "sunt" nu a facut decat sa/mi dea calibrul curat, pe care sa/l impodobesc cu alte concepte decat cele vechi cu care am fost informatizat pana acum, de aceasta data insa, ma imbrac cu ele sub pavaza retiunii intelepte, ca nu cumva sa imi devina si ele, atasamente, conditionari, dependinte, patimi.

Am mintea deschisa spre a cunoaste si intelege inclusiv in domeniul trairilor, dar nu pot renunta la intelepciune lberataii conceptionale.

Mda. Am citit intregul topic într-o singură tură. E curios de interesant cum unele lucruri pur și simplu îți atrag atenția exact în momenul potrivit. În ceea ce privește principiile personale, o parte din ele le regăsesc descrise aproape fidel în citatul de mai sus al domnului i0an. Simt, în continuare, o dorinta puternică de a vărsa din prea-plinul meu.

În ceea ce privește întrebarea inițială, referitoare la certitudine, mărturisesc, pe scurt, că, inițial, aveam și eu certitudini, ca tot omul... Numai că, în decursul timpului, pe măsură ce acumulam noi și noi certitudini din varii domenii, grație curiozității mele insațiabile, am constatat că unele certitudini se băteau cap în cap. Am reflectat asupra acestui aspect și am ajuns la concluzia că fie toate certitudinile sunt valide, fie una sau mai multe din acele certitudini sunt eronate, fie toate sunt eronate, fie natura certitudinii este alta decat aceea pe care o credeam eu a fi. Această dilemă m-a aruncat într-o mare angoasă interioară. În acel moment s-a născut îndoiala. In urma unei crize puternice am refuzat să mai citesc sau să mai asimilez informație din cărți sau din spusele altora. M-am îndoit de tot și toate, până ce nu a mai rămas nimic de care să mă îndoiesc... decât de îndoiala însăși, și am descoperit, atunci, o certitudine. Dar era o altfel de certitudine, era un fel de stare de a fi, cum bine zice, pe alocuri, d-ul i0an. Am explorat, apoi, acea stare de a fi și am realizat, în ea, natura probabilității. Simțeam că descoperisem „inima" universului. Am călătorit, apoi, pe tărâmul probabilităților, între existență și nonnexistență, acolo unde logica se împletește cu surata ei, ilogica, acolo unde susul este jos, iar josul este sus, acolo unde întrebările sunt răspunsuri, iar răspunsurile sunt întrebări. Puținii prieteni pe care îi aveam îmi spuneau că m-am îndepărtat complet de realitate, dar nu le puteam explica în așa fel încât să poată înțelege. Trebuia ca experiența să fie trăită în mod direct. Am trecut prin agonie și extaz, nebunie și luciditate, sens și nonsens, viață și moarte iar în cele din urmă s-a legat totul. Nu am cunoscut ceva anume cât am cunoscut procesul de a fi al ceva-ului, pe care l-am recunoscut în mine. Acest ceva e... greu de definit. Mi-a oferit o viziune asupra vieții așa cum nu mai cunoscusem niciodată. Și era izvorâtă din mine însumi. Am început, apoi, să merg atât in înterior cât și în exterior, și să fac din două căi una și niciuna. Am vazut direcțiile pe care trebuie să le urmez, și un fel de repere generale. Nu îmi îndrept atenția către un sfârșit prezumtiv sau un scop anume, situat undeva dincolo de hotarele timpului, ci către această viață și la uneltele pe care le am la dispoziție. Cunoașterea de sine atârnă cel mai greu în ecuația aceasta. Abia de acum înainte începe, pentru mine, munca ce dă roade.

Spunea cineva în acest topic că nu știe cum să replice ceea ce trăiește un altul, pentru că nu are instrumentele pe care celălalt le are. Eu spun că fiecare trebuie să își creeze instrumentele sale. Ceea ce am descris mai sus, destul de sumar și relativ criptic, poate fi reprezentat ca o plonjare interioară într-un sistem închis, o colapsare în sine (creuzetul alchimic) și o ardere intensă a materialului pentru a renaște întocmai ca phoenixul din cenușa proprie. Am devenit, în cele din urmă, universul meu, cum scrie d-ul i0an în semnătura sa, doar ca să realizez, că am fost dintotdeauna.

Nu știu dacă m-am încadrat în tematica inițială a acestui topic, dar am simțit nevoia de a menționa aceste lucruri. Ele pot fi interpretate drept fabulații, imaginație bogată, mecanisme de apărare/coping ale psihicului, iluzii de grandoare, destin, misticism, iluminare, trezire a conștiinței, etc... dar pot spune că cel puțin câte un aspect al fiecărei interpretări posibile se regăsește în aceste trăiri fundamentale. Le-am cunoscut și le cunosc și de aici înainte pe fiecare în parte.

În loc de concluzie voi spune că răspunsul întrebării este important, căci el arată drumul înainte, dar întrebarea... ea arată drumul înapoi.

Mulțumesc pentru atenție și răbdare și vă rog să mă iertați pentru lipsa de rigurozitate științifică.

Mult succes în ale voastre drumuri!

lupini a scris:

Ca şi concluzie, această idee a lui Platon, expune relaţia dintre Iluzie, adică ceea ce el numea "lumea fizică" pe care o percepem, şi Idee (Formă), adică informaţia care stă la baza lumii fizice (iluziei).

Platon a pornit de fapt de la ideile mentorul său, Socrate, care era sceptic şi se

Nu este de dorit, ca omul sa aiba vreo certitudine.

Viata insasi ne provoaca mereu spre incertitudini si mi se pare miraculos.

Incertitudinea este saminta necesara spre evolutia de Sine.

Mult bla bla inutil la o intrebare la care raspunsul este simplu si singurul : moartea. In rest e vorbarie de dragul de a vorbi si a umple pagini. Opinia mea desigur...

Nici Moartea nu este o certitudine. Este o aparentza inevitabila.

Cocteil a scris:

Nici Moartea nu este o certitudine. Este o aparentza inevitabila.

Inevitabil = Care nu poate fi evitat, care este de neînlăturat, de neocolit; ineluctabil

Cert = De care nu te poți îndoi; sigur, neîndoios,