Noutăţi ale ştiinţei şi tehnicii

███████████████████████████████████████████

Vehicul zburător controlat cu gândul

Pentru prima dată, oamenii de ştiinţă au dezvoltat un robot zburător ce poate fi controlat de la distanţă numai prin puterea gândului, cu o precizie remarcabilă.

Specialiştii de la Universitatea din Minnesota, S.U.A., au reuşit această performanţă în cadrul unor cercetări care vizează construirea, în viitor, a unor roboţi capabili să ajute persoanele paralizate să se mişte, fie că e vorba despre victime ale unor accidente, fie de pacienţi cu boli neurodegenerative.

Construirea unui robot zburător ce poate fi controlat cu puterea minţii este o premieră în tehnologie, afirmă autorii proiectului.

Cinci persoane au reuşit să controleze cu succes micul elicopter cu 4 elice, quadcopter, cum este numit, în timp ce zbura cu viteza de circa 0,69 m/s.

Subiecţii erau aşezaţi în faţa unui ecran pe care era prezentat zborul quadcopter-ului (prin imagini luate de o cameră video montată pe el), astfel încât subiecţii puteau vedea în ce direcţie se mişcă vehiculul.

Semnalele cerebrale, înregistrate prin electroencefalografie (EEG), erau transmise quadcopter-ului prin WiFi.

Fără a privi spre quadcopter, subiecţilor li s-a cerut să îşi imagineze că îşi mişcă mâna dreaptă, mâna stângă sau ambele mâini deodată, şi fiecare dintre aceste gânduri făcea quadcopter-ul să se mişte la dreapta, la stânga sau pe verticală.

Subiecţii au fost capabili să îndrume quadcopter-ul cu multă precizie, reuşind chiar să-l facă să treacă prin inele suspendate.

Datele obţinute din acest experiment, spun cercetătorii, le vor permite să dezvolte în continuare braţe robotice şi alte dispozitive controlate cu puterea gândului, creând o interfaţă creier-computer care să permită o comunicare directă între creier şi un obiect exterior corpului, ajutând astfel persoanele cu dizabilităţi senzoriale şi motorii să se mişte şi să ducă o viaţă independentă.

Surse: descopera.ro, DailyMail

.

████████████████████████████████████████

Cum arată Antarctida de sub gheaţă ?

Sub platoşa de gheaţă care acoperă Antarctica, se ascunde un relief rămas în mare parte necunoscut până de curând. Recent însă, a fost realizată, cu ajutorul unor tehnici speciale, cea mai detaliată hartă a Antarcticii, care prezintă continentul "nud", aşa cum arată el sub calota glaciară.

Harta digitală, numită Bedmap2, a fost creată de British Antarctic Survey, pe baza datelor adunate timp de mai multe decenii. N.A.S.A. a contribuit la proiect furnizând date colectate de sateliţii săi ICESat, şi de vehicule aeriene specializate, care au măsurat timp de mai mulţi ani, variaţiile grosimii stratului de gheaţă din calota glaciară, banchiză şi gheţarii antarctici, în cadrul programului IceBridge.

Cu ajutorul acestor informaţii, a fost creată cea mai detaliată hartă a continentului sudic: cercetătorii au decojit digital Antarctica de stratul de gheaţă care o acoperă şi au dezvăluit astfel relieful terenului de dedesubt.

Studiind aceste caracteristici, oamenii de ştiinţă pot înţelege mai bine modul în care Antarctica reacţionează la schimbările climatice. Gheaţa Antarcticii nu este imobilă, ci curge neîncetat spre ocean. Cunoscând relieful terenului de sub ea şi grosimea gheţii, specialiştii pot simula pe computer aceste mişcări şi pot astfel prezice schimbările ce vor avea lor în viitor, ca răspuns la modificarea condiţiilor de mediu.

Surse: descopera.ro, Wired

.

████████████████████████████████████████


Enigma Tunguska, mai aproape de rezolvare


Câteva fragmente de rocă descoperite într-un colţ izolat al Siberiei ar putea ajuta la dezluşirea unui mister ce dăinuieşte de mai bine de un secol: care este cauza exploziei Tunguska ?

Pe 30 Iunie 1908, o explozie puternică a luminat cerul din zona râului Podkamennaya Tunguska din Rusia, culcând la pământ copacii de pe o suprafaţă de 2.000 de kilometri pătraţi. Martorii oculari au descris un obiect uriaş ce a trecut prin atmosferă şi a explodat înainte să ajungă la sol, lansând un val de căldură intensă de-a lungul regiunii.
Având un impact echivalent a 3-5 megatone de TNT, fenomenul Tunguska a fost cel mai mare impact documentat vreodată. Spre comparaţie, meteoritul care a căzut în regiunea Cheliabinsk în cursul acestui an a fost estimat la 460 de kilotone de TNT.
În ciuda numeroaselor expediţii ştiinţifice efectuate în zonă, cercetătorii nu au reuşit să găsească fragmente care să poată fi atribuite ferm obiectului care a provocat explozia. În anii 50 şi 60 au fost descoperite sute de sfere magnetice în mostrele de sol din Tunguska, însă cercetătorii dezbat şi acum dacă acestea sunt rămăşiţele unui meteorit vaporizat. Nu sunt foarte multe mostre descoperite şi nu există nimic despre care să fie clar că provine de la cauza exploziei din Tunguska, a comentat Phil Bland, un expert în meteoriţi de la Universitatea Curtin din Perth, Australia.
Absenţa mostrelor a stimulat apariţia unui număr vast de ipoteze despre cauza evenimentului, fiind postulate inclusiv explicaţii ieşite din comun. Marea majoritate a geologilor cred însă că evenimentul a fost provocat de un fragment de asteroid sau de cometă ce a căzut pe Terra.
Acum, cercetătorii conduşi de Victor Kvasnytsya de la Institutul de Geochimie, Mineralogie şi Formarea Minereurilor din cadrul Academiei Naţionale de Ştiinţe a Ucrainei afirmă că au descoperit, în sfârşit, un fragment din obiectul ce a provocat explozia din Tunguska.
În ceea ce Kvasnytsya afirmă că este cea mai amănunţită analiză a vreunei mostre asociate evenimentului Tunguska, cercetătorii au concluzionat că fragmentele de rocă analizate (ce nu depăşesc un milimetru în lăţime) provin de la un meteorit bogat în fier ce a provocat explozia din Tunguska. Studiul a fost publicat în jurnalul Planetary and Space Science.
Dacă acestea sunt cu adevărat fragmente Tunguska, descoperirea ar putea desluşi orice dubiu că a fost vorba despre impactul unui asteroid, a comentat Gareth Collins, cercetător la Imperial College London. Am avea în sfârşit dovezi convingătoare că este vorba despre un eveniment de origine extraterestră şi am exclude varianta unei comete, a adăugat Collins.

Kvasnytsya afirmă că cercetătorul ucrainian Mykola Kovalyukh, ce a murit anul trecut, a colectat fragmentele în 1978 dintr-o mlaştină de turbă aflată în apropiere de epicentrul exploziei. Cercetările efectuate asupra fragmentele în anii de după descoperire au arătat că acestea conţineau o formă a carbonului cunoscută sub numele de lonsdaleit, ce are o structură cristalină situată undeva între grafit şi diamant şi care se formează în condiţii de căldură şi presiune extreme. Totodată, fragmentele conţineau mai puţin iridiu decât se găseşte în mod normal în meteoriţi, astfel că cercetătorii concluzionaseră că erau roci terestre modificate în urma impactului. Aceste concluzii fuseseră publicate în anii 80 în limba rusă, fiind neştiute de cercetătorii din Occident la acea vreme.
Kvasnytsya şi colegii săi au hotărât să efectueze un studiu mai amănunţit al acestor fragmente cu ajutorul tehnicilor de analiză moderne. Folosind tehnicile de microscopie electronică de transmisie (TEM), cercetătorii au descoperit că fragmentele de carbon prezentau vinişoare de minerale pe bază de fier, printre care troilit, schreibersit şi taenit (un aliaj de fier-nichel). Acest tipar şi combinaţia de minerale reprezintă o caracteristică a altor meteoriţi bogaţi în fier. Mostrele prezintă aproape toate mineralele caracteristice meteoriţilor ce conţin diamante, a comentat Kvasnytsya.
Un asteroid pietros, bogat în fier, se potriveşte cu ceea ce ştim despre Tunguska, spune Collins. De-a lungul ultimilor 20 ani, mai multe modele computerizate au ajuns la concluzia că un asteroid pietros ar putea fi singurul responsabil care să fi produs efectele descoperite la sol. Cu toate acestea, o minoritate importantă din comunitatea ştiinţifică susţine ipoteza unei comete, subliniază Collins.
Sunt câteva elemente interesante, însă cercetătorii nu au încă dovezi concludente, a comentat şi Bland. Nivelurile scăzute de iridiu şi de osmiu din mostre reprezintă un semnal de alarmă ce par să infirme ipoteza că fragmentele provin de la un asteroid, spune Bland, iar sedimentul de turbă în care au fost descoperite fragmentele nu a fost datat în mod convingător ca fiind din 1908. Sunt destul de mulţi meteoriţi ce cad pe Terra, adaugă Bland. Fără mostre din turba în care a fost făcută descoperirea, e greu să fim 100% siguri că nu este vorba despre altceva, afirmă cercetătorul.
Confirmarea acestei ipoteze după o perioadă lungă de timp de la eveniment va fi extrem de dificilă. Geologii se lasă greu convinşi, mai ales deoarece acest subiect atrage foarte multe speculaţii.
Cercetătorii conduşi de Kvasnytsya speră să efectueze teste suplimentare asupra acestor fragmente, printre care şi măsurarea izotopilor de heliu şi xenon, ce ar putea oferi mai multe dovezi care să ateste originea extraterestră a acestor roci.


Surse: descopera.ro, nature

.

██████████████████████████████████████

A fost descoperit un nou tip de stele

Un nou tip de stele din clasa "variabile" sau "pulsante", care au o luminozitate schimbătoare, a fost descoperit de astronomii elveţieni.

Descoperirea, publicată miercuri în revista Astronomy and Astrophysics, a fost realizată pe baza unor măsurători regulate efectuate pe un număr de peste 3.000 de stele situate în roiul stelar NGC 3766, pe o durată de şapte ani. Descoperirea a fost realizată de o echipă de astronomi din Geneva, cu telescopul elveţian Euler de la Observatorul La Silla (Chile), care aparţine Observatorului European Austral (ESO).

În acel roi stelar, astronomul Nami Mowlavi şi colegii săi au descoperit, în premieră, un grup de 36 de stele care prezintă infime variaţii în luminozitatea lor, de ordinul a 0,1% din strălucirea normală a acestor stele, se afirmă într-un comunicat emis de ESO. Periodicitatea acestor variaţii este cuprinsă în intervalul 2-20 de ore.

Aceste stele, care fac parte dintr-un nou tip, rămas deocamdată fără o denumire, sunt puţin mai calde şi mai strălucitoare decât Soarele, precizează ESO.

Existenţa acestei noi clase de stele variabile reprezintă o provocare pentru astrofizicieni, a declarat Sophie Saesen, membră a echipei de cercetători elveţieni. Modelele teoretice actuale prevăd că lumina lor nu ar trebui să varieze periodic, iar noi facem eforturi pentru a înţelege mai bine comportamentul acestui nou tip de stele.

Originea variaţiei lor rămâne deocamdată necunoscută, însă astronomii au remarcat faptul că unele dintre acele stele par să aibă o rotaţie rapidă. Ele se învârt cu viteze care ajung până la jumătate din viteza lor critică, un prag dincolo de care stelele devin instabile şi îşi ejectează materia în spaţiu.

În aceste condiţii, rotaţia rapidă va avea un impact important asupra proprietăţilor lor interne, dar nu putem încă să alcătuim un model al variaţiilor lor de luminozitate, a explicat Nami Mowlavi.

Studiul variaţiilor de luminozitate ale stelelor variabile sau pulsante a dat naştere unei noi ramuri a astrofizicii, denumită asteroseismologie.

Surse: descopera.ro, ESO

.

████████████████████████████████████████

Au fost dezvăluite planurile pentru cel mai ambiţios proiect ştiinţific


Unul dintre cele mai ambiţioase proiecte ştiinţifice din istoria omenirii este gata de start.

Oamenii de ştiinţă din jurul lumii au anunţat că au finalizat proiectul a ceea ce urmează să devină cel mai mare accelerator de particule realizat vreodată, ce va purta numele de International Linear Collider (ILC). Acceleratorul de particule se va întinde pe 31 de kilometri şi va fi folosit pentru a dezvălui proprietăţile materiei negre şi a altor particule fundamentale ce compun Universul.
“Tehnologia există, bornele de cercetare şi dezvoltare au fost atinse, motivele bazate pe fizică sunt clare, iar construcţia poate începe mâine“, a comentat Barry Barish, un fizician american ce coordonează echipa de design a acestui proiect global.
Scopul acestui instrument este de a înţelege exact din ce este format Universul şi cum se “potriveşte” fiecare element. Oamenii de ştiinţă teoretizează că cea mai mare parte a Universului, 95% sau chiar mai mult, este compusă din materie neagră, însă nicio astfel de particulă nu a fost observată vreodată. Noul ILC ar trebui să permită cercetătorilor să creeze o astfel de particulă şi alte tipuri de particule prin ciocnirea fasciculelor de electroni şi de pozitroni.

În acest moment se găsesc două mari obstacole în calea realizării International Linear Collider: identificarea unei ţări gazdă pentru proiect şi finanţarea sa. Japonia este în fruntea listei cu potenţiali candidaţi pentru găzduirea acestui accelerator de particule, cele două situri japoneze propuse aflându-se într-o zonă de munte, unde construcţia este ceva mai dificilă. Costul estimat al proiectului este de 7,8 miliarde de dolari americani, aproape de două ori mai mult decât a costat realizarea LHC, motiv pentru care s-ar putea dovedi dificil de obţinut fondurile necesare, chiar dacă costurile sunt împărţite între numeroasele ţări şi organizaţii ce vor trimite cercetători pentru a participa la acest proiect. “Momentan nu există surse clare de finanţare pentru construirea ILC“, a recunoscut Brian Foster, fizician şi director al European Linear Collider.
În ciuda acestor piedici, toţi oamenii de ştiinţă implicaţi în proiectul ILC (peste 1.000 de specialişti) sunt de acord că instrumentul este necesar pentru ca fizica particulelor să progreseze şi pentru a înţelege exact cum funcţionează Universul. De ce este nevoie de un nou accelerator ? Chiar dacă vechiul accelerator, LHC, a făcut câteva descoperiri incredibile şi va continua să funcţioneze mulţi ani de-acum înainte, designul său şi dotările sale nu îi permit să ciocnească particulele pe care cercetătorii vor să le folosească în cadrul ILC. De asemenea, LHC este circular iar ILC va fi liniar, ceea ce va permite realizarea unor experimente diferite.
“Un accelerator de particule liniar are mult mai multă flexibilitate şi este totodată mai upgradabil“, a comentat Foster. De asemenea, ILC ar permite studierea mai amănunţită a bosonului Higgs, o particulă descoperită în 2012 de LHC, şi confirmată anul acesta în Martie, ce fusese căutată de specialişti timp de mai bine de 50 de ani.



Surse: descopera.ro, THE VERGE, CERN press office, THE INTERNATIONAL LINEAR COLLIDER


.

████████████████████████████████████████

Lacul cu cea mai limpede apă din lume

Lacul Albastru (Rangimairewhenua «lacul tărâmurilor liniştite» sau Rotomairewhenua în limba maori) este un lac mic localizat în Nelson Lakes National Park, în partea nordică a Alpilor sudici din Noua Zeelandă.

Acesta este cel mai clar lac descoperit până acum, potrivit unui studiu din 2011 în care s-a constatat că vizibilitatea orizontală în apa Lacului Albastru variază între 70 şi 80 de metri. Spre comparaţie, măsurătorile realizate în laborator au indicat că în apa distilată vizibilitatea este de aproximativ 80 de metri.

Lacul Albastru este alimentat de Lacul Constance, un lac glaciar din apropiere. Oamenii de ştiinţă au explicat că între cele două lacuri există un baraj natural de pământ care filtrează apa redându-i puritatea.

O artă caracteristică specifică acestui lac este culoarea sa albastru-violet, culoare pe care o au doar cele mai clare lacuri din lume.

În mod tradiţional, populaţia maori folosea apa din lac în timpul ceremoniilor pentru a curăţa oasele şi a elibera spiritele morţilor cu scopul ca aceştia să poată iniţia călătoria spreHawaiki. Totuşi, apa din Lacul Albastru era folosită doar în timpul ritualurilor ce îi implica pe bărbaţi, în timp ce apa din Lacul Constance putea fi utilizată de femei.

Lacul este poziţionat într-o zonă protejată prin lege iar pătrunderea în apele sale este interzisă. Cu permisiunea Departamentului pentru Conservarea Zonei, fotograful Klaus Thymann a efectuat prima scufundare în lac, ca membru al proiectului Pressure.

Surse: descopera.ro, theguardian

.

███████████████████████████████████████


Cum influenţează zona geografică limbajul ?


Modul în care sună limbile vorbite pe Pământ s-ar putea să depindă de geografie, de formele de relief din zonele de unde au luat naştere.

Un studiu realizat pe mai bine de 550 de limbi din întreaga lumea a scos la iveală faptul că, prin comparaţie cu limbile vorbite pe teritorii localizate aproape de nivelul mării, limbile vorbite în regiunile aflate la altitudini mari conţin mai multe sunete numite consoane ejective, care se produc prin expulzarea aerului.
Consoanele ejective ar putea fi mai des întâlnite în aceste regiuni deoarece sunetele sunt mai uşor de produs sau din cauză că producerea lor nu presupune pierderea unei cantităţi mari de apă din gură, lucru benefic în aceste regiuni uscate, este de părere antropologul Caleb Everett, de la Universitatea din Miami.
Anterior, lingviştii au presupus că geografia nu joacă un rol în modelarea limbilor, excepţie făcând vocabularul creat special pentru a descrie anumite medii. Câteva studii au sugerat că limbile din climatele călduroase folosesc mai multe vocale, comparativ cu limbile din climatul rece. Totuşi, descoperirile sunt controversate.
Cercetarea lui Everett a urmărit modul în care alte aspecte legate de geografie ar putea influenţa anumite sunete sau foneme din diverse limbi. Mai exact el a a analizat consoanele ejective, o clasă de sunete produse doar de aerul din gură şi nu de cel venit direct din plămâni.

Pentru a testa această ipoteză, Everett a analizat informaţii legate de foneme din 567 de limbi, folosind Atlasul Mondial al Structurii Limbilor. Folosind un software, specialistul a analizat datele în raport cu altitudinile la care erau vorbite limbile.
Rezultatele au indicat că limbile care conţineau consoane ejective se vorbeau în zone apropiate de cinci din cele şase mari regiuni locuite, localizate la altitudini mari.
Singura excepţie a fost descoperită în zona Platoului Himalayan, unde nu s-a găsit nicio populaţie care să vorbească limbi ce conţin consoane ejective.
Limbile vorbite de populaţii ce trăiesc la mari altitudini au evoluat având sunete ejective deoarece producerea acestora se realizează cu mai puţin efort, spune Everett. Cu toate acestea, va fi nevoie de cercetări mai ample pentru a testa ipoteza, chiar dacă Everett consideră că dovezile sunt copleşitoare.


Surse: descopera.ro, LIVE SCIENCE, PLOS | ONE

██████████████████████████████████████

Predicţii referitoare la populaţia Pământului

Organizaţia Naţiunilor Unite a dat publicităţii cele mai noi predicţii referitoare la populaţia planetei. O.N.U. estimează că în prezent pe Glob trăiesc 7,2 miliarde de persoane, urmând ca populaţia globală să crească la 8,1 miliarde până în anul 2025, cea mai mare parte a creşterii urmând să aibă loc în ţările în curs de dezvoltare, mai ales în Africa. Specialiştii O.N.U. estimează că în 2050 pe Terra vor trăi 9,6 miliarde de oameni. În 2100 se estimează că vor trăi pe Terra aproape 11 miliarde de oameni, cu 800 de milioane mai mult decât în estimările date publicităţii în 2011.

Populaţia Indiei urmează să o depăşească ca număr pe cea a Chinei în jurul anului 2028, atunci când ambele ţări vor avea aproximativ 1,45 miliarde de locuitori. Dacă experţii estimează că populaţia Indiei va creşte până la pragul de aproximativ 1,6 miliarde de locuitori, urmând ca apoi să scadă lent până la nivelul de 1,5 miliarde de locuitori în 2100, China va începe să scadă după 2030, ajungând la 1,1 miliarde de locuitori în 2100.

Experţii O.N.U. afirmă că populaţia Nigeriei o va depăşi pe cea a Statelor Unite ale Americii până la jumătatea acestui secol, atunci când se estimează că în S.U.A. vor trăi 400,8 milioane de persoane, faţă de 440,3 milioane de persoane în Nigeria.

"Până la finalul acestui secol Nigeria ar putea să concureze cu China pentru locul secund în clasamentul celor mai mari ţări ca număr de locuitori, se arată în raportul O.N.U., unde se estimează că Nigeria ar putea avea 913,8 milioane de locuitori în 2100.

John Wilmoth, directorul diviziei însărcinate cu studiul populaţiei din cadrul Departamentului de Afaceri Economice şi Sociale din cadrul ONU, care a elaborat acest raport, a cauţionat că există multe incertitudini în ceea ce priveşte tendinţele în care va evolua populaţia mondială.

"Tendinţele sunt afectate de trei componente majore: fertilitatea, mortalitatea şi migraţia, dar mai ales de modul în care se va schimba fertilitatea în viitor", a explicat Wilmoth.

Specialistul afirmă că fertilitatea a scăzut rapid în ultimele decenii. Numărul mediu de copii născut de o femei a scăzut considerabil în mai multe ţări mari, inclusiv China, India, Indonezia, Iran, Brazilia şi Africa de Sud, ceea ce a dus la o reducere a ratei de creştere a populaţiei în cea mai mare parte a ţărilor în curs de dezvoltare.

Cu toate acestea, Wilmoth afirmă că proiecţiile O.N.U. referitoare la nivelul populaţiei sunt mai mari decât acum doi ani, lucru ce se datorează mai ales datelor obţinute recent despre nivelul de fertilitate.

"În 15 ţări cu un grad mare al fertilităţii din Africa sub-sahariană, numărul mediu al copiilor născuţi de o femeie a fost modificat în sus cu mai bine de 5%", a explicat Wilmoth. Printre aceste ţări se numără Angola, Camerun, Congo, Etiopia, Mozambic, Niger şi Nigeria.

Raportul O.N.U. arată că populaţia ţărilor aflate în curs de dezvoltare va creşte de la 5,9 miliarde în 2013 la 8,2 miliarde în 2050. În aceeaşi perioadă, populaţia ţărilor dezvoltate va rămâne în mare parte neschimbată, aproximativ 1,3 miliarde de persoane.

În Africa, populaţia va creşte de la 1,1 miliarde de persoane astăzi la 2,4 miliarde în 2050 şi, potenţial, la 4,2 miliarde în 2100.

România se numără printre ţările care vor înregistra o scădere a populaţiei, în viziunea O.N.U. Specialiştii ONU au identificat 43 de ţări care vor avea mai puţini locuitori în 2050 faţă de 2013, iar 40 dintre acestea vor continua să scadă între 2050 şi 2100. Mai multe ţări vor înregistra o scădere a populaţiei mai mare de 15% până în 2050, inclusiv Belarus, Bulgaria, Croaţia, Cuba, Georgia, Letonia, Lituania, Republica Moldova, România, Rusia, Serbia şi Ucraina.

Surse: descopera.ro, UN News Centre, Businessweek

██████████████████████████████████████


Marte, o planetă toxică pentru om


Descoperirea substanţelor chimice din categoria percloraţilor măreşte şansele existenţei unor forme de viaţă microscopice pe Marte. Dar, în acelaşi timp, aceste substanţe ar reprezenta un mare pericol pentru astronauţi, dacă aceştia ar ajunge vreodată să exploreze Planeta Roşie la faţa locului.

Percloraţii sunt substanţe chimice foarte reactive, detectate pe Marte pentru prima dată de landerul Phoenix, al N.A.S.A., care a ajuns pe planetă în 2008. Analizele realizate de roverul Curiosity, în 2012, au confirmat prezenţa acestor compuşi.
După cum a declarat recent Peter Smith, de la Universitatea din Arizona, S.U.A., cercetător principal în programul Phoenix, descoperirea percloratului de calciu a fost unul dintre cele mai neaşteptate rezultate ale proiectului. Substanţa este o componentă importantă a solului marţian, iar proporţia în care a fost găsită, 0,5% este, spune Peter Smith, destul de mare.
Microorganismele de pe Pământ folosesc percloratul ca sursă de energie: reduc clorul aflat în stare oxidată, transformându-l în clorură, şi utilizează energia provenită din acestă reacţie chimică pentru a-şi menţine în funcţiune mecanismele biologice proprii.
Însă nivelurile mari de percloraţi de pe Marte ar fi toxice pentru oameni, a explicat cercetătorul, iar expunerea la ele ar fi greu de evitat, deoarece praful fin de pe Marte ar pătrunde peste tot.
În acelaşi timp însă, percloratul este folosit în industria pirotehnică, iar percloratul de amoniu intră în componenţa combustibilului solid pentru rachete, aşa că Peter Smith crede că ar putea fi posibilă exploatarea lui ca resursă locală, de către eventualii colonişti.
Şi Chris McKay, de la Centrul de Cercetare Ames din cadrul N.A.S.A., consideră că prezenţa percloratului este o veste bună din perspectiva posibilităţii de a descoperi viaţă pe Marte, dar o veste foarte proastă din perspectiva sănătăţii oamenilor: este toxic pentru fiinţele umane, afectând funcţia tiroidiană.
McKay este unul dintre autorii unui articol, care urmează să apară în International Journal of Astrobiology, care tratează problema percloratului de pe Marte dintr-o dublă perspectivă: ca resursă utilă pentru oameni şi ca pericol chimic pentru aceştia.
Percloratul de calciu este larg răspândit în solul marţian, în concentraţii de 0,5 1%. Pe de o parte, la asemenea concentraţii, substanţa ar putea fi o valoroasă sursă de oxigen. Pe de altă parte, ar fi un mare pericol pentru astronauţi.

În articol, autorii propun şi o abordare biochimică pentru îndepărtarea percloratului, care ar fi costisitoare din punct de vedere energetic şi ar avea impact ambiental puternic, dar ar putea fi utilizată şi pentru obţinerea de oxigen, atât pentru consumul uman (respiraţie), cât şi pentru operaţiunile industriale pe suprafaţa planetei.

Alte propuneri includ:

٠ un sistem special de curăţare care să îndepărteze praful cu conţinut de perclorat de pe apartura şi costumele spaţiale
٠ un sistem de proceduri de control al riscului, asemănătoare celor aplicate în minele unde se exploatează minerale periculoase, precum cele radioactive
٠ menţinerea costumelor spaţiale în afara construcţiilor şi îmbrăcarea lor printr-un sistem special proiectat, care să evite contactul astronauţilor cu materiale din afara spaţiului de locuit sau de lucru.


Percloratul este o problemă serioasă, dacă avem în vedere planurile N.A.S.A. de a trimite oameni de Marte în următoarele 2-3 decenii.
Dar, după cum spune Doug Archer, un om de ştiinţă din cadrul Centrului Spaţial Johnson al N.A.S.A., existenţa percloratului pe Marte ar fi pus probleme încă şi mai mari dacă nu l-am fi descoperit. Odată cunoscut faptul că el există, oamenii de ştiinţă se pot gândi la moduri de a rezolva problema. În orice caz, spune el, descoperirea acestui compus periculos dovedeşte că metoda N.A.S.A. de a trimite, înaintea oamenilor, roboţi care să exploreze planeta, este o strategie foarte utilă.


Surse: descopera.ro, FOX NEWS

██████████████████████████████████████


Unde este mai probabil să existe viaţă extraterestră în Univers ?


Planetele cu doi sori, adică acelea care fac parte din sisteme stelare binare, asemenea imaginarei planete Tatooine din Războiul stelelor, au un potenţial mai mare de a găzdui viaţă decât planetele cu un singur soare, sugerează un studiu realizat de doi astronomi americani.

Joni Clark, studentă la New Mexico State University, şi astrofizicianul Paul Mason, de la University of Texas, au simulat mai multe tipuri de sisteme stelare, inclusiv unele binare, pentru a afla în ce tip de sistem este mai probabil ca planetele să ofere condiţii potrivite pentru viaţă.
Ei au descoperit că, în sistemele binare, atracţia gravitaţională dintre cei doi sori care orbitează unul în jurul celuilalt reduce forţa acţiunii vânturilor solare (jeturi de particule încărcate electromagnetic) asupra planetelor din sistem, mărind şansele ca pe acestea să se formeze surse de apă şi să supravieţuiască forme de viaţă. Rezultatele cercetării au fost prezentate în publicaţia online Astrobiology Magazine.
După cum explică Joni Clark, adesea cele două stele se ţin în frâu una pe alta, îşi domolesc reciproc acţiunile şi, datorită acestei interacţiuni, planetele din sistem sunt mai bine protejate de activitatea magnetică a stelelor.
După ce au realizat mai multe simulări, specialiştii au ajuns la concluzia că două stele având fiecare 80% din masa Soarelui, pot, dacă sunt suficient de aproape una de celalaltă, să mărească şansele planetelor din jurul lor de a găzdui viaţă.
Dacă sorii din pereche sunt de dimensiuni similare, ei îşi controlează reciproc temperatura şi viteza, ceea ce reduce numărul particulelor care scapă de atracţia gravitaţională a fiecărui soare, deci reduce forţa vânturilor solare.
Simulările au arătat că, în cazul unor planete care orbitează în jurul ambelor stele dintr-un sistem binar, fluxul vânturilor solare este cu 0,7% mai scăzut decât cel la care este expus Pământul, în sistemul nostru solar cu o singură stea. Totuşi, nivelul vânturilor solare depinde de poziţia planetelor în sistem.

În schimb, planetele care orbitează numai în jurul uneia dintre stelele unui sistem binar sunt expuse unui risc mai mare, iar atunci când cei doi sori sunt prea îndepărtaţi unul de altul sau diferă prea mult ca dimensiuni pentru a se mişca sincronizat, planetele care orbitează în jurul stelei secundare pot fi lovite de un flux de particule (vânt solar) de două ori mai puternic. Acest lucru se întâmplă deoarece planetele tind să fie blocate într-o poziţie în care au o parte permanent orientată spre soare, iar acea parte primeşte în plin fluxul de particule. Pe de altă parte, planetele care se rotesc în jurul stelei principale din sistem se comportă la fel ca planetele dintr-un sistem cu un singur soare.
Stelele din pereche trebuie să orbiteze una în jurul celeilalte într-o perioadă cuprinsă între 10 şi 30 de zile pentru a extinde zona habitabilă din jur, aşa-numita zonă Goldilocks, unde temperaturile nu sunt nici prea joase, nici prea înalte, ci atât cât trebuie pentru a permite apei să existe pe planete în formă lichidă, o condiţie de bază pentru existenţa vieţii.
În asemenea sisteme binare, zona habitabilă este mai extinsă cu circa 40% faţă de sistemele cu un singur soare.
În ultimul timp se descoperă tot mai multe sisteme binare: în 2012, a fost anunţată descoperirea sistemelor Kepler-35 b şi Kepler-34 b.


Surse: descopera.ro, DailyMail