Marea lectie zen, exprimata intr-un singur cuvant, se reduce la aceasta: ADECVARE.
Adecvarea sau adeziunea la real. Aderarea la realitate, asa cum e ea, in acest moment.
Daca e racoare, sa nu-ti doresti caldura, ci sa te bucuri de racoare,sa simti racoarea, sa te lasi patruns de ea, sa o traiesti cu toate simturile, sa fii una cu ea.
Daca e cald sa nu-ti doresti racoare.
Fara pretentii de la realitate, fara nemultumiri. Acceptarea a ceea ce este, a daturilor ontologice. Adecvarea la limitele impuse de existenta.
Maxima zen: CEEA CE ESTE, ESTE.
Sa traiesti in acord cu anotimpurile, marea lectie a haiku-ului, in acord cu zen.
Sa traiesti in acord cu anotimpurile vietii, adica varstele.
Pentru atingerea seninatatii, a claritatii mintii.
Sa asculti melodia timpului ce trece, locuind clipa, fara teama de viitor sau regret/furie pentru momentul consumat.
Aceasta idee, a adecvarii la real, mi se pare a fi in acord cu terapia realitatii, de care am mai vorbit pe acest forum.
Foarte multi oameni de azi nu mai au priza la real. Cramponati de amintiri traumatice, sau de amintiri placute de care nu se pot desprinde. Traind in lumea grijilor sau a temerilor fata de viitor, sau fata de oameni.
Ei uita sa traiasca prezentul, singura lor posesiune.
In Occident s-au dezvoltat terapii care invata omul modern, dezlipit de realitate, sa capete din nou aderenta la real.
Sesiuni de grup sau individuale in care oamenii sunt reeducati sa simta realitatea din jur, sa iasa din colivia mintii cu gratii de constructe mentale (cognitii eronate, preconcepte, etc) pe care singuri si-au faurit-o.
Un exercitiu simplu: reinvata contactul tactil cu lucrurile.
O parabola zen: maestrul isi intreaba discipolul: cand ai intrat in templu, ce ai facut?
Discipolul: mi-am lasat umbrela langa pantofi.
Maestrul: ti-ai lasat-o in stanga sau in dreapta pantofilor?
Discipolul: nu mai stiu.
Maestrul: daca nu stii ce faci, atunci cum vrei sa atingi iluminarea?
Ideea era ca discipolul nu invata sa fie focusat de gesturile sale, deci nu traia in prezent. Alunecarea in trecut sau in viitor, iata riscul: sa te trezesti candva ca ai lasat sa treaca viata pe langa tine.
Sigur, oamenii de azi pot spune: trecutul e important pentru ca clarifica prezentul si hotararile pentru viitor.
De acord. Dar a ramane cantonat in trecut, aceasta e o exagerare, si multi au aceasta problema, chiar fara sa o stie.
Intr-un caz de psihoterapie: terapeutul nu intelegea de ce nu avanseaza deloc in relatia cu clienta. Aceasta era obeza. I-au trebuit luni plus o analiza de limbaj ca sa inteleaga ca clienta se exprima numai in categorii de genul : ACOLO si ATUNCI. Viata ei era in alta parte, mereu cu prietenii lasati in urma sau cu planuri de viitor, niciodata AICI si ACUM.
Ea evita confruntarea cu angoasantul vid interior, traind in lumea imaginarului mental construita ca mecanism de aparare si din care nu mai putea sa iasa.
Readucand-o in AICI si ACUM, terapeutul a reusit sa-i rezolve toate problemele grave, inclusiv obezitatea extrema.
Anticii stiau aceasta. Cultura greco-latina avea conceptul HIC et NUNC (Viata e AICI si ACUM, nu in alta parte (Cum e si titlul unei carti de Milan Kundera).
Intrebare: cati dintre voi traiti in prezent, locuind clipa?