Relatia parinte-copil

PourMoi a scris:

Aici intervine o greseala, in sensul ca nu poti spune tu cu siguranta ceea ce este bine pentru copil si ce nu. Asa cum ai spus "dupa standardele mele"... daca e sa ne luam dupa asta tu poti gresi la fel de mult ca oricare altul. Poate ca ceea ce este bine pentru un copil nu este bine pentru un altul. Aici nu ma refer la cazurile care ajung la protectia copilului sau la chestiuni dificile, ci ma refer doar la copii care fac parte din familii "normale"

Il izbesc in sensul ca ii dau exemplul reactiei mele de copil pus in fata masurii respective a adultului. Un fel de fortare a empatiei. Ceea ce vreau si cer este sa gindeasca alternativ. Asta e standardul meu :roll:

Cele mai multe din traumele adultului isi au originea in copilarie. Si nu o spun eu, o spun studiile de psihologie a copilului (e drept, ramura stiintifica nu inca foarte consacrata). Am ajuns la o virsta in care pot sa fiu constienta de faptul ca nu are rost sa imi acuz parintii, ce a fost, a fost, cind ii vad ca dau aceleasi sfaturi altor parinti mai tineri care au dus la traumele mele, nu pot sa nu intervin, dar o fac la modul de fapt divers: iti spun ce m-a deranjat copil fiind la acea atitudine, gest, cuvint, accentuez consecintele pe care le-au avut asupra dezvoltarii mele ulterioare, iti arat de unde am trauma si de ce, iar tu tragi concluzia.

Am vazut mult prea multe cazuri de copii distrusi, care vor deveni adulti handicapati ireversibil emotional si afectiv (si aici nu fac referire subiectiv la mine) incit sa nu ma revolt. De asta militez, cu riscul de a parea obsedata, pentru responsabilitatea parentala. Esti in stare sa iti feresti pe cit posibil copilul de traumele sufletesti pe care i le poti provoca tu ca parinte, bine! Nu esti? Atunci, renunta sa fii parinte sau lasa-l pe altul mai responsabil.

Apropo, cred ca stiti cu totii despre cercul vicios al violentei: victima care devine la rindul ei agresor. E cam acelasi principiu: un copil traumatizat va deveni un adult traumatizator (fie iertat barbarismul).

Cassandra a scris:

Desi sunt intr-o mare masura de acord cu tine iar trebuie sa vin si sa iti dau jos utopia. Adultii care sunt iresponsabili si care ajung sa se poarte intr-un mod neportivit cu copiii lor nu se vor gandi "sa fac sau sa nu fac un copil" ceea ce ar fi mai indicat in momentul de fata ar fi sa dsicutam despre ceea ce putem face pentru acei parinti si pentru acei copii care traiesc intr-o astfel de familie

bunacredinta si bunavointa, in primul rind.

ce tie nu iti place, altuia nu ii face (le-am mai zis pe undeva).

Iar pentru cei care se confrunta cu situatia si nu aplica cele de mai sus, atunci consiliere parentala (sunt servicii specializate), iar in cel mai rau caz, scoaterea copilului din mediul respectiv.

Stiu ca suna dur, dar, din pacate, e un cerc timpit: trebuie sa ma concentrez pe efect (copil) intrucit el este cel mai defavorizat, are cea mai mare nevoie de ajutor. De cauza (parinti) va trebui sa ma ocup mai tirziu si sper (ma rog din toata inima) sa ii duca mintea cea de pe urma si sa isi inteleaga greselile. Da, e utopie....

PourMoi a scris:

Pentru multi parinti copilul este dator sa le implineasca frustrarile. Pentru multi, copiii sunt cei care vin pe lume pentru a le alina suferinta, pentru a-i scoate din mizerie

Cassandra a scris:

Atunci, parintii aceia sa isi asume si asa zisa nerecunostinta a copiilor. Numai ca genul asta de parinti nu ar trebui sa fie parinti, dpmdv.

Si, din pacate, atita vreme cit parintii nu isi constientizeaza propria vina, nu vor re-construi o relatie pozitiva si intreaga cu copiii lor.

E foarte usor sa judeci/condamni, sa arati cu degetul si sa pui la colt. candva si eu mi-am judecat parintii/condamnat parintii. dar de cand am devenit parinte, desi sunt constienta ca au gresit (???? - chiar au gresit ei ca eu eram altfel decat ei si conceptiile acelor vremuri?) fata de mine, i-am acceptat altfel, asa cum sunt ei. si ne-am inteles mult mai bine, chiar daca avem conceptii diferite.

Daca ei nu ar fi fost asa, noi n-am fi fost oamenii de astazi. Da, am fi putut fi mai buni. Sau mai rai? N-avem de unde sti.

Nu zic sa repetam greselile lor,desi uneori e atat de greu sa te debarasezi de trecut. Fie si prin faptul ca vrem sa fim altfel decat au fost ei, facem un pas spre evolutie. Si cu toate astea pentru majoritatea copiilor intotdeauna parintii vor fi altfel decat ei, vor fi cei care au gresit fata de ei, vor fi cei care le sunt impotriva etc. Intotdeauna vor fi diferente intre generatii. Din toate punctele de vedere.

catherinedeneuve a scris:

Of, o sa devina perfecta, toti putem deveni perfecti la un moment dat pt cineva.

Nu trebuie sa fi perfecta pentru nimeni. Nici macar pentru tine. Insa poti incerca sa faci lucrurile cat mai bine, astfel incat sa te simti bine. Cand ceva nu merge cum trebuie, nu te vei simti bine. Perfectiunea consider ca e o obsesie.

PourMoi a scris:

Pana la varsta de 18 -20 de ani, maxim, parintele ar trebui sa nu isi mai exercite functia de parinte ci functia de prieten. Mai clar ar trebui ca relatia sa se schimbe din parinte-copil in adult-adult... dar oare cati fac acest lucru?

Parerea mea e ca parintele nu trebuie sa fie prieten, ci mai degraba mentor. Sa inspire incredere copilului.

Am constatat ca relatia parinte-copil s-a imbunatatit la cunostinte de ale mele cand copii au plecat de acasa si s-au mutat cu chirie, eventual in alt oras. Atunci parintii au devenit deodata mai ingaduitori, mai prietenosi.

Cred ca parintii nu trebuie condamnati pe vecie, ci iertati daca au facut si rau, pe langa bine. Timpul nu poate fi dat inapoi, iar un om mare e mai bine sa incerce sa se descurce singur.