Bun...prea va agitati de pe un topic de-al meu, pe altul...o sa scriu aici conceptia mea concreta, rezumata din toate postarile si o s-o pun si pe celalalt topic...apoi, voi puteti vorbi cat vreti, ca eu nu ma mai obosesc. Citati doar ce vreti si discutati doar anumite aspecte ale teoriei mele despre educatie, asa ca imi ia prea mult timp sa stau sa clarific fiecare opinie a voastra. Singurul rational, care am impresia ca nu vrea sa sara la "bataie verbala" este Ninja...restul, sunteti prea agitati wink.gif
In primul rand, vreau sa precizez ca iubesc foarte mult copiii si lucrez in domeniu. Am citit multe carti de psihologie umana si de educatie si am studiat la facultate psihologia educatiei, metode de consiliere si orientare, etc.
Consider ca fiecare copil este unic in felul lui, are propriile placeri si pareri despre viata. Este o personalitate complexa (deoarece fiecare copil aduce ceva nou in societate) si totodata simpla (deoarece drumul "general" al vietii fiecarui om este cunoscut de secole).
In clipa in care un parinte se decide sa faca un copil, trebuie sa fie in primul rand adult, apoi matur si pregatit din punct de vedere psihic, fizic si material. Aceasta consta in abilitatea acestuia de a-i oferi un acoperis deasupra capului, hainute, hrana si igiena. Educatia va diferi de la mediu la mediu, de la parinte la parinte, asa ca imi este greu sa vorbesc in general despre educatie. Aceasta se adapteaza fiecarui copil in parte. Totusi, exista niste reguli generale care trebuie luate in considerare cu privire la educatia unui copil.
In primul rand, educatia in mod general consta in scoala, pe care copilul o incepe la 3 ani de la gradinita si o incheie la 16 ani in clasa a X-a. Apoi urmeaza liceul si dupa aceea, educatia celui major, deja, continua cu facultatea, masteratul, doctoratul, post-doctoratul, etc. La scoala, copilul este obligat sa ia minim nota 5 pentru a o absolvi, sa isi respecte profesorii si colegii, sa isi indeplineasca sarcinile si obligatiile. Totodata are si multe drepturi - dreptul de a primi o alocatie, dreptul de a fi informat corect cu privire la aspectele generale ale vietii, dreptul de a se exprima, dreptul de a citi, etc. Bun...aici parintele nu poate interveni foarte mult...dar haide sa vedem ce cred eu ca poate face un parinte.
Personal, consider ca educatia unui copil inseamna indrumarea lui spre un drum bun; ajutarea lui sa descopere aspectele placute ale vietii, aspectele importante si necesare; incurajarea lui sa devina un om bun, sa isi ajute aproapele, sa iubeasca ce e frumos, sa ierte, sa invete, etc. Aceste lucruri imi imaginez ca le voi face mereu prin discutii...multe discutii. Voi pune multe intrebari si ii voi spune multe experiente personale din care sper sa traga invataturi, fara sa isi doreasca sa experimenteze si el aceeasi greseala.
Relatia dintre parinte si copil trebuie sa fie deschisa si sincera. Un copil trebuie sa afle de la parinte ce e bine si ce e rau, si el sa aleaga ce doreste sa faca. daca nu stie ce sa aleaga, trebuie sa ceara sfaturi in continuare, tot de la parinte, nu de la prieteni.
Dar, apare o exceptie. Daca fiul meu va face greseli care ii vor pune viata in pericol, si a doua oara, si a treia oara, dupa ce voi purta o discutie cu el prin care ii voi expune riscurile actiunilor respective....Daca nu da semne ca il intereseaza ceea ce discut eu cu el...Daca vad ca este extrem de influentat de cei din exterior, el are nevoie aparitia fricii (eu vad frica precum un sentiment necesar pentru luarea deciziilor si impunerea unei responsabilitati)...suna urat, dar este ceva bun...frica aceea eu as induce-o prin mici batai, pe care nu le simte, doar ii nasc conceptia ca este batut daca va mai face acel lucru si oricat m-ar durea sa ii aplic acel tratament, as face-o deoarece este spre binele lui.
Totusi, mentionez, sunt cazuri extreme , existand posiblitatea ca ele sa nici nu existe pe perioada cand copilul are nevoie de educatia parintelui...pur si smplu trebuie acceptate si sa ne pregatim psihic pentru ele.
Eu am fost lovita simbolic cu cureaua cand am fost mica (de doua ori) si ma bucur, deoarece acel lucru m-a tinut departe de multe probleme pe care le au tinerii de obicei. Niciodata nu mi-am urat tatal, si am crescut educata, atenta, cu simtul raspunderii, echilibrata si grijulie.
Apoi, mai tin sa precizez ceva. Sunt total impotriva bataii sadice, brutale, repetate! Este ceva inuman si consider ca doar o persoana dezechilibrata psihic poate face acest lucru. Bataia nu este rupta din rai (desi scrie in Biblie lucrul acesta). Abuzul fizic il traumatizeaza pe copil si lasa urme care nu cred ca pot fi sterse. Cresc intr-o anxietate continua si il fac pe copil sa se simta urat de parinte, sa simta ca nu exista afectiune in lume, sa se refugieze in alte lucruri care aduc placeri (cum ar fi tigarile, alcoolul, drogurile, sexul), etc.
Este un subiect controversat pe care imi e greu sa-l tin clar si la suprafata. Multe lucruri se pot intelege gresit. Trebuie sa se tina cont de toate aspectele cand acuzi pe cineva de ceva anume - la urma urmei, exista pana si pentru criminali procese. Ma jigniti cand spuneti ca nu merit un copil, deoarece eu stiu cat de important este pentru mine sa am un copil, si sa fie educat, frumos, istet, cuminte...Sunt sigura ca voi fi o mama buna, indiferent de ce vreti voi sa sustineti aici...
Ideal ar fi sa nu fie nevoie de violenta fizica, sau de nasterea ideii de frica de violenta fizica, dar nu ne permitem, deoarece timpul se scurge repede si unele greseli pe care un copil le poate face sunt pur si simplu inacceptabil sa fie amanate si lasate sa "vedem, fie ce-o fi".
De exemplu, copilul de 4 ani al vecinei a vrut sa se arunce de la balcon si "sa zboare precum superman". Ce atitudine ati fi luat in cazul acesta? Ati fi stat doar la discutii, riscand sa vedeti daca el a inteles ce e gresit, sau l-ati fi lovit peste fund, ca sa va asigurati ca el se va teme sa mai faca acel lucru?
