Rodica` a scris:Nu zici ca ai dat cu nasu in Egnatia Odos care te duce pana la Stanbul daca vrei si in capatul ei opus la Igoumenitza. Se vezi acolo tuneluri... la Vest de Salonic... si un peisaj absolut unic.
Superba constructie. De Egnatia Odos zic.
Bulgaria a crescut mult in ultimii doi ani, cel putin la capitolul drumuri si ma refer mai exact in partea de Vest, intre Calafat - Vidin si Kulata. Oricum sunt mult mai activi ca noi sub acest aspect.
Draguta plimbare, sa-ti fie de bine.
Multam, domnita.
Despre Egnatia Odos am o parere absolut opusa, da' numai pentru ca sunt motociclist.
I, Shaman (3)
… Dimineaţă, în loc să mănȃnc la restaurantul din camping, am preferat să fac vreo cȃţiva paşi spre centrul oraşului, unde am ales o terasă la întȃmplare (nici măcar nu mai ţin minte cum se numea).
Toată lumea vorbea engleză, aşa că am fost în stare să-mi comand de mȃncare fără să mă trezesc că am comandat o porţie din manager.
- Cu ce vă servim?
- Mi-e foame. Vin dintr-un loc unde se mănȃncă găini, vaci, pȃine şi cartofi. Mă grăbesc să plec la drum, aşa că aş vrea să-mi aduci ceva de mȃncare apropiat de porcăriile înşirate mai sus, asta ca să nu mi-o ia stomacul la galop. În plus, mȃncarea mea nu are voie să mişte, să sȃngereze, să fugă, să-mi mănȃnce salata sau să sară la bătaie.
- Hahaha, tzivaglaniz zakandifis titiriki! A behăit încȃntat ospătătorul, considerȃndu-mi gluma foarte reuşită.
Peste douăzeci de minute, cȃt timp mi-am băut cafeaua (delicioasă, de altfel), mi s-a adus un platou cu un soi necunoscut de peşte, gătit în aşa fel încȃt ziceai că s-a născut, săracul, fără oase, ceea ce mi-a convenit, cu atȃt mai mult cu cȃt avea un gust grozav, străjuit de un bol cu pilaf de orez cu tot felul de mirodenii şi înconjurat de o salată la fel de grozavă, urmat de un shake cu lapte, mentă şi gheaţă care m-a înviorat total.
Toată afacera m-a costat… 8.6 euro! Tot, adică şi cafeaua, şi haleala, şi servirea, şi terasa! Dacă experimentam aşa ceva în Romȃnia, cred că ar fi trebuit să-mi las motorul amanet. Nu vă zic cȃt am lăsat bacşiş, că lumea-i rea, iar voi sunteţi invidioşi.
Cȃt am tras două băşini camuflate de briză şi de scuterele care treceau cu zecile, mi-am făcut planul de drum pentru ziua în curs şi am decis să ajung în Thessaloniki, urmȃnd coasta Mării Egee.
Zis şi făcut. M-am întors la camping, mi-am strȃns mandravelele, am plătit 12 euro la domniţa de la intrare şi am pornit la drum.
Pentru că-s băiat deştept, mi-am făcut planurile în aşa fel încȃt să călătoresc în timpul săptămȃnii, cȃnd traficul este mai omenesc. Pentru că-s prost şi nu ştiusem ce mişto va fi în Grecia, aveam doar trei zile şi trei nopţi la dispoziţie să umblu hai-hui, din care o zi şi-o noapte deja rămăseseră în urmă, în Alexandroupolis.
Iniţial am ales un drum de cȃcat, adică autostrada A2, Egnatia Odos, concentrȃndu-mă doar asupra destinaţiei. Pe drum, cȃteva radare fixe, nu-i nica, reducem viteza, doar că, la un moment dat, trec pe lȃngă mine pe banda de viteză zzzzzauuu! Vvvrrrrrrr! Vreo patru maşini cu numere grecoase, cu vreo 180 la oră!
Aaa, păi zi aşea, frăţicule!
În trei secunde eram în urma lor, cu Germanicus urlȃnd şi tăind aerul fierbinte, plin de bagaje şi de mine.
Un lucru nu-mi dădea pace, dar am făcut un efort de voinţă şi l-am ignorat: pe accelerare se auzea, tot mai tare, un zgomot de tablă rostogolită pe scări, zgomot pe care îl auzisem şi înainte şi nu puteam să-i găsesc sursa.
În cei vreo treizeci de kilometri în care am mers cu 180 la oră mi-au trecut prin cap instrucţiunile de folosire a genţilor încărcate cu MAXIM 5 kilograme fiecare (aiurea, aveam cel puţin dublu), iar undeva scria, cu roşu, că viteza maximă recomandată este de 130 km/oră.
Doamne-ajută, nu s-a rupt nimica, da’ mi s-a rupt mie filmul cȃnd mi-a ieşit brusc, în stȃnga, un golf absolut superb, într-un orăşel numit Nea Karvali, înainte de oraşul-port Kavala.
Gata, am ieşit de pe autostradă şi am intrat pe drumuri cam peticite care tăiau cȃmpuri cultivate cu cereale şi pomi fructiferi sau măslini, nu mi-am dat seama exact.
Nu am putut să nu observ că valul de criză economică din Grecia a lăsat amprente adȃnci de-a lungul coastei, cel puţin pe unde am trecut eu. Silozuri abandonate, clădiri în ruină, cu geamurile sparte, macarale încremenite şi cuprinse de rugină. În schimb, sistemele de irigaţii funcţionau din plin. Le-am simţit de cȃteva ori datorită vȃntului care ducea jeturile lungi de apă tocmai pe drumul pe care treceam. Mai mult mi-au murdărit vizorul şi parbrizul decȃt m-au răcorit, da’ nu mă plȃng.
Thessaloniki.
Un oraş agitat, coborȃnd lin spre mare. Bulevarde largi, clădiri nu prea înalte, multe spaţii verzi. Am alimentat la intrarea în oraş şi am decis sa trec de-a dreptul prin centru, coborȃnd spre mare.
Pentru că sunt băiat deştept (iar mă laud), am nimerit joi, la ora la care oamenii sănătoşi la cap îşi fac siesta, nu merg ca bezmeticii călare pe motor, pe o căldură de 40 de grade, aşa că traficul nu mi-a dat deloc bătăi de cap. Am avut timp să admir gagicile… adică oraşul, hm…, în timp ce aşteptam la semafoare.
Booon. Ajung pe faleză, chiar în partea sudică, adică în dreapta, cum venisem. Pfuai, mişto, un dig de cȃţiva kilometri lungime, stradă cu sens unic, …oprirea interzisă!? Cu semn adiacent că-ţi ridică utilajul dacă te prinde.
Un pic dezorientat, am mers pe prima bandă (noroc că erau două) cu zece la oră, căutȃnd, totuşi, un loc unde să opresc calu’. Pe la mijlocul falezei au apărut terasele, pline pȃnă la refuz cu oameni, femei şi motociclişti, iar cei din urmă aveau motoarele parcate pe trotuarul deja plin.
Aş fi vrut să fac măcar o poză cȃt mi-aş fi dezmorţit bucile, da’ nu găseam loc de parcare! Pe căldura aia, frustrarea mea atingea cote îngrijorătoare. Eram la un pas să opresc în mijlocul drumului şi să încep să zbier: “Băăă, voi ştiţi cine sunt eu?! Ha?! Dacă-l sun pe frate-meu, vă bate de vă cȃcaţi pe voi, bă! Domnu’ Iohaneees! Huăăă!”.
Well, romȃnul – tot romȃn (vorba romȃnului). Salvarea mi-a venit brusc, cȃnd mi-au ieşit în cale, parcate frumos pe partea stȃngă, spre terase,… trei tomberoane din alea mari. Pe loc m-a zăghirlit un gȃnd: oare Germanicus nu încape între tomberoanele alea?
Ce să vezi? A încăput la fix!
Sub privirile dispreţuitoare ale unor motociclişti care stăteau la terasă, crăcănaţi şi transpiraţi, bȃnd bere fără alcool (lol!), am oprit motorul meu galben lȃngă tomberonul verde (simţul meu artistic încă nu a murit) şi am traversat mȃndru cele două benzi, cu cizmele descheiate şi lăbărţate, ca de muschetar, şi cu iphonele pregătit pentru poze.
Am făcut numa vreo trei poze, şi alea naşpa, simţeam că mă topesc de căldură, îmi venea să mă arunc în apa aflată la un metru de mine. M-au oprit doar două lucruri: eram echipat cam heavy, m-aş fi scufundat ca un tȃrnăcopitec, şi am văzut un banc de peştălăi de vreun metru plimbȃndu-se pe-acolo. Dacă erau ştiuci?! Ştiucile muşcă!
Per ansambleaux, vorba belgianului, Thessaloniki e frumos, da’ nu prea. O fi frumos să-l vizitezi ca turist, să mergi la muzee, la tiribombă, la cimitir, da’ ca motociclist e naşpa. Şi-acuma sincer să fiu, cȃte fiţe şi figuri am văzut într-o oră la terasele alea, prefer să fiu beţivan fruntaş la mine în sat decȃt să mă expun pe-acolea.
Aşa că, dacă tot nu se înserase, l-am recuperat pe Germanicus dintre tomberoane şi m-am dus la dracu.
Adică nu la dracu, ci la Camping Aegeas, trecȃnd prin oraşul Larissa, unde am mȃncat foarte bine, ieftin şi fără aglomeraţie.
Spre seară am ajuns la Camping Aegeas.
Mă duc la recepţie.
- Săr’na!
- Kakalipta! Zice gagica.
- Mi-e somn. Aveţi un loc pentru un biet Pasquinel şi calul lui cel galben?
- Nein, zice sirena, privindu-mă cu milă. Toate locurile sunt ocupate. (Privirea ei mai spunea: “Cȃt de prost tre’ să fii încȃt să vii aici în plin sezon fără rezervare?!”)
Am rumegat situaţia, apoi am observat că în afara campingului, în jurul gardului, erau mai multe maşini parcate.
- Pot sa parchez motorul aici peste noapte?
- Desigur, zice pufoasa, numai zȃmbet. Mergeţi la un hotel cu taxiul, nu?
- A, nu, zic. Mă culc sub motor.
Dacă ar fi băut ceva, i-ar fi sărit băutura pe nas, într-atȃt de şocată a fost.
- Nu se poate! Zice, gesticulȃnd cu mȃinile în acelaşi timp.
- Cum să nu? Îi zic, calm. Parchez, pun jos izoprenu’, mă leg cu o coardă elastică de motor să nu mi-l fure careva peste noapte, şi dau cu porcu’!
Pe cuvȃntul meu, fata a intrat în panică! A sunat în cȃteva locuri şi a vorbit precipitat: kamalitzis tzevalenki! Tokasiz, psoriazis, kitimtikli! Titiriki!
A, titiriki? Am mai auzit cuvȃntul ăsta la o’spătar. Înseamnă că eu eram titiriki.
În cinci minute a sosit în trombă un Citroen cam vechi, din care a sărit un omuleţ cu bască cenuşie în cap, care a luat-o la fugă prin camping.
În alte cinci minute s-a întors bucuros, anunţȃndu-mă că mi-a găsit un loc beton în camping, doar că trebuie să-l ajut să mute nişte paleţi.
Într-adevăr, locul a fost beton.
După o şarjă de beri greceşti şi o baie grozavă în marea Egeică, am dormit ca un prunc pȃnă dimineaţă.
