1.
I, Shaman
30 iulie 2017
Aburii diminetii, razele de soare ca niste săbii portocalii, şeaua lui Germanicus udă de rouă.
Leg cortul, izoprenul şi casca, folosindu-mă de plasa elastică. Genţile laterale sunt cam grele, le-am incărcat cu vreo 15 kile pe fiecare, iar deasupra am fixat cu chingi elastice şi cele două genţi textile impermeabile. În plus, top-case-ul, cel care vine peste rezervorul de benzină, îl face pe Germanicus şi mai masiv decȃt este în realitate.
Cȃnd îmi trag mănuşile, îmi simt deja palmele transpirate, deşi e încă răcoare.
Verific fotografic ultimele detalii. Acte, carduri, cablu de încărcare pentru telefon, apă, echipament (cizme, blugi rezistenţi, geacă, mănuşi, cască integrală de rezervă, pentru vreme rea), pastile, kit pentru pană de cauciuc, trusă de prim-ajutor.
Am plecat.
Mă îndepărtez de casă, de cei dragi, cu un sentiment de separare a spiritului de corpul fizic. Ca şi cum s-ar rupe ceva din mine.
Am mai avut acest sentiment o singură dată, cȃnd am avut accidentul de motocicletă din 2010, de aceea mă simt neliniştit. După primii 50 de kilometri, în capul meu încep să se învȃrtă întrebările: dacă am uitat ceva? Dacă se întȃmplă ceva cu cei dragi în urma mea? Dacă Germanicus…
Şşşt… îmi răspunde Germanicus, dragul meu Germanicus. Totul va fi bine. Uite ce frumos torc, abia aşteptam să pornim la drum. Lasă-ţi gȃndurile în urmă, bucură-te.
Mă bucur.
Drum lin, trafic sub temerile mele, Germanicus peste înălţimea aşteptărilor mele.
La ora 17 o sun pe Lala: am ajuns. Da, am campat deja în Eforie Nord. Ne vedem dimineaţă în gară. Aveţi grijă, drum bun.
…………………………………..
16 august 2017
M-am despărţit, din nou, de ai mei, de data asta în direcţii diferite: eu – spre sud spre Grecia, ei – spre nord, acasa, în Bucovina.
Ne-am trezit la 5.45.
Am coborȃt bagajele lor şi ale mele cu liftul. Pȃnă să apară şi ei, mi-am fixat pe motocicletă partea mea de povară. Au coborȃt şi ei.
- Lala, eu îl scot pe Germanicus afară, la asfalt.
- Bine, zice Lala.
Încalec. E cam greu Germanicus, mai bine zis cam greoi, ceva nu e în regulă.
Am dormit doar două ore din cauza stresului. Cum altfel? mă încurajez în gȃnd.
Ies din curtea sanatoriului (prietenii ştiu de ce eram într-un sanatoriu 
), virez scurt dreapta, caut să pun piciorul drept pe bordura de pe marginea drumului, dar e prea departe, iar drumul e prea înclinat, Germanicus e înalt iar eu sunt pitic, nu-i aşa, Rodica?, nu reuşesc să ajung cu vȃrful cizmei la un punct de sprijin şi… cad.
Îmi trag piciorul de sub motocicletă în ultima secundă şi mă rostogolesc din inerţie pe trotuar. Protecţia pentru coloană din geacă amortizează şocul căzăturii, iar eu mă ridic, confuz şi panicat. E prima dată în viaţa mea cȃnd cad CU MOTORUL MEU!
Germanicus îşi vede de treabă. Toarce, răsturnat pe partea dreaptă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întȃmplat, cu farul şi proiectoarele aprinse.
Mă reped să tai curentul, să nu se înece.
Respir greu, rapid. Întorc privirea spre curtea mascată de gardul viu unde Lala şi copii (cu doi de “i” că am doi) aşteaptă taxiul. Nici o reacţie. Înseamnă că nu s-a auzit căzătura. OK.
Trag tare ghidonul spre dreapta, mă întorc cu spatele la Germanicus, prind cu mȃna stȃngă de ghidon şi cu dreapta de mȃnerul din spate, de deasupra genţii laterale, şi împing picioarele, ca şi cum aş face o genoflexiune.
A mers mai uşor decȃt credeam! Am ridicat ditamai cămila de vreo 260 de kile fără prea mult efort. Recunosc, poate a fost şi meritul adrenalinei.
Las motocicleta pe cricul lateral şi, respirȃnd uşurat, intru in curtea sanatoriului.
Nici o reacţie, ai mei nu au sesizat incidentul.
Analizȃnd ulterior, nici Germanicus nu l-a sesizat, nu a rămas cu nici o urmă. Normal, dacă mă gȃndesc mai bine, R1200GS e făcut pentru sărituri şi căzături, ar fi trebuit să-mi dau seama.
Bine, ştiam asta, dar am dat aşa de mulţi bani pe el, că mi-a fost milă, ok?!
La ora 6.45 eram în Constanţa (salut, Cristi, my good old friend!), aşteptȃnd autocarul în care urmau să se îmbarce Lala şi copii (cu doi de “i”, că am doi).
Încă eram în stare de şoc după căzătură, aşa că mă uitam duşmănos după Germanicus, care mă aştepta cuminte într-un colţ al autogării: “Morţii mă-tii, mă dai pe jos încă înainte să pornim la drum?!”, îl înjuram.
El stătea cuminte, cu geaca mea întinsă pe şea, ca un cal care îşi aşteaptă stăpȃnul, fără să se supere, fără să dea semne de nerăbdare.
A sosit autocarul.
Am plecat înaintea lui. M-am întors de două ori, o data pentru Lala, i-am trimis o jumătate de inimă, a doua oară pentru copii, le-am trimis cealaltă jumătate.
Sper că au primit-o, autocarul avea geamuri fumurii, aşa că nu am văzut.
16 august 2017, ora 8.30
Vȃntul bate din dreapta în rafale, îmi e destul de greu să-l stăpȃnesc pe Germanicus, mă tot trage spre stȃnga, pe contrasens. Oare o să trebuiască să mă lupt cu el în felul acesta tot drumul?! Oare merită lupta?
Ce căcat, Pasquinel? mă apostrofează bunicu’, de pe lumea ailaltă. Vrei sau nu vrei să faci drumul ăsta?
Atunci am răspuns fără să mă gȃndesc nici măcar o secundă: VREAU!
Vă spun cu mȃna pe inimă, brusc Germanicus nu mi s-a mai părut deloc nărăvaş sau greu, iar vȃntul a devenit o parte firească din călătoria mea.
Am trecut vama spre Bulgaria pe la Negru-Vodă. Era miercuri dimineaţă, erau cinci maşini înaintea mea. A durat 5 minute să trec în Bulgaria.
Am aflat că nu trebuie să plătesc vignetă, nici taxă de autostradă. Good for me.
Bulgaria.
Varna. Un oraş frumos, impresionant. Portul – în partea stȃngă, cu macarale, barje şi vapoare încărcate cu containere, oraşul – modern, putȃnd să concureze oricȃnd cu oraşele din Romȃnia. Nu am făcut poze pentru că nu am vrut să alterez imaginea pe care mi-o făcusem eu despre Varna din citirea cărţii “Dracula” de Bram Stoker. Doar m-am bucurat că am simţit că am trecut pe acolo.
Al doilea incident.
În plin centrul Varnei, apropiindu-mă de un semafor, aveam în faţă un Fiat, pe banda din dreapta un autobuz, iar pe banda din stȃnga maşini diverse.
Mergeam cam cu 20 de kilometri pe oră cȃnd, brusc, Fiatul din faţa mea a frȃnat.
Atȃt de brusc încȃt, dacă nu avea ABS, Germanicus ar fi făcut cunoştinţă cu asfaltul bulgăresc într-o fracţiune de secundă.
Am reuşit să opresc cămila la 2 milimetri de bara din spate a Fiatului.
Na, instantaneu am avut un sentiment de jenă, deşi conduc maşini de peste 25 de ani şi motociclete de peste 10, gȃndindu-mă că am greşit eu, dar imediat am fost liniştit de reacţia şoferilor de pe banda a treia, care au claxonat-o pe tȃmpita de la volanul Fiatului şi i-au atras atenţia asupra lipsei de logică ce a împins-o să apese pedala de frȃnă în mod atȃt de brutal.
Ducă-se.
11.00
Între Varna şi Burgas am ieşit de pe drumul european şi m-am băgat pe un drum oarecum asfaltat, printre munţii cu aspect de dealuri din zonă.
Well, nu mi-a părut rău. În peste 50 de kilometri nu m-am întȃlnit cu mai mult de 10 maşini, iar drumul a fost plin de curbe şi de umbra copacilor, atȃt de binevenită într-o zi călduroasă de august.
Cȃnd m-am oprit să fac poze, am fost atacat instantaneu de sute de musculiţe. Spre surprinderea mea, nu m-a pişcat nici una, probabil săracele erau doar bucuroase că a mai oprit cineva prin pustietatătă (vorba bulgarului), sau deja puţeam prea rău pȃnă şi pentru ele.
2.
:)
