Început de nightwish, Joi 10 iun 2010 · 18 răspunsuri · 5.084 vizualizări
De ce nu se schimba?
Unu, pentru ca nu stiu altfel, iar cand cineva incearca sa le arate si alta cale, se uita foarte ciudat la tine, ca tu nu intelegi, ca e usor sa vorbesti din exterior.
Doi, pentru ca nu isi doresc cu adevarat sa o faca. E mult mai simplu sa aplice ce au vazut la parinti, rationament "din moment ce a functionat la mine, merge si la copilul meu", dar uita total ca, copilul lui, este o entitate total diferita.
Mesaj pentru parinti!!!
A fi parinte este o responsabilitate foarte mare,odata ce ti-ai asumat responsabilitatea de a avea un copil trebuie sa-ti asumi mai multe responsabilitati in continuare.Stim cu toti ca orice parinte isi iubeste copilul,indiferent daca acesta o arata sa nu.Parintii incearca sa faca tot ce e mai bun pentru proprii lor copii dar nu tot timpul aleg metodele cele mai potrivite pentru a face asta.Tot timpul va exista o ,,lupta''intre generatii,dar aceata lupta nu ar trebui sa ii indeparteze pe parinti de copiii lor sau invers.In ziua de astazi copiii si adolescentii,mai ales,au invatat sa-si creeze propria personalitate,au invatat sa socializeze mai mult dar asta nu a adus numai beneficii deoarece multi copiii din ziua de astazi au uitat ce inseamna respectul sau valoarea propriei lor vieti.In ultimii 10 ani tot mai multi adolescentii au devenit traficanti de droguri,consumatori,violatori,hoti,sinucigasi,ucigasi,iar din pacate astfel de copii nu fac parte doar din categoria ,,degradata''(copii fara parintii,saraci).Problema unor astfel de cazuri se datoreaza si unora dintre parintii.Majoritatea parintiilor cred ca a fi parinte inseamna doar a-ti intretine copilul financiar,prin a-l hrani,a-i oferii un loc unde sa doarma si pt a-i oferii conditiile necesare pentru a merge la un institut de invatamant.Cei mai multi parinti gresesc procedand asa pentru ca nu ofera destul timp copiilor lor,a fi parinte inseamna a-ti sprijini copilul pe plan profesional,inseamna a-i da un imbold,a comunica,a imparatasi cu el sentimente,a-i fi aproape spiritual nu doar financiar sau material.Un copil/adolescent are nevoie si de sprijin,de dragoste,de atentie si de foarte multa comunicare,dar nu exagerat.
Pentru toti cei care sunteti parinti:Incercati sa fiti mai mult in preajma copiiilor dumneavoasta,comunicati mai mult cu ei,fiti mai intelegatori si nu faceti greasala de a nu va interesa de viata copilului vosrtu dar nici sa exagerati in a fi prea protectori si a-i interzice lucruri care pentru el ar putea avea o importanta spirituala sau sentimentala,De ce sa riscati sa va pierdeti copiii cand puteti sa faceti un efort banal de a va apropia mai mult de ei si de a le afla viata?
Am 17 ani,peste 3 luni implinesc 18.Sunt o adolescenta ca oricare alta,singura problema a mea sunt parintii.Am scris articolul de mai sus intr-o zi cand mi-am pus toate gandurile cap la cap.Eu am o sora in varsta de 6 ani care are autism.Parintii mei incearca sa faca in asa fel incat sa o ajute pe sora mea atata cat au posibilitatea.Ii vad ca sunt preocupati cu problemele legate de sora mea si de starea financiara doar ca de mine au uitat si ma refer aici la faptul ca au uitat ca celalat copil al lor este adolescent si este in dezvoltare si isi cauta identitatea.Tot timpul au fost exagerat de protectori cu mine,severi si cel mai rau este ca nu au stiut niciodata sa comunice cu mine.Peste 3 luni voi implini 18 ani voi fi eleva in clasa a XII-a si am si eu un iubit de aproximativ 9 luni de zile.Nu sunt genul de copil care sa le cer zi de zi bani parintiilor,care sa stau in cluburi si baruri pana la rasaritul soarelui,nu fumez,nu consum alcool iar ei imi interzic lucrurile care pentru mine sunt o evadare.Stau in fiecare zi cu sora mea deoarece parintii mei sunt la servici,am grija de ea,o duc in parc,o duc la bunici,o duc la magazin,iar ei nu apreciaza asta.Modul lor de a ma rasplati este de a-mi intrezice absolut totul.Mama nea nu este de acord cu relatia mea,nu ma lasa sa merg la iubitul meu imi spune ca nu trebuie sa ma vad foarte des cu el ca el nu trebuie sa vina la mine,iar asta ma intristeaza foarte tare.DE multe ori simt ca cedez psihic din cauza lor pentru ca ei considera ca eu trebuie sa fac tot ce imi spun ei ca si cum ar fi ordin,nu ma sprijina in absolut nimic ce imi doresc,ma subestimeaza foarte mult si sunt ferm convinsi ca eu sunt o ratata,un simplu copil amarat care nu gandeste,pe care nu al trebui sa il preocupe lucrurile serioase,care nu este in stare de nimic.Prin tot ce fac ei ma indeparteaza tot mai mult,poate isi vor da seama de asta si vor regreta comportamentuolk de acum fata de mine doar atunci cand nu voi mai fi langa ei si nu ma voi mai intoarce langa ei.Nu procedati asa cu copiii vostri,incercati sa ii ajutati sa fie independenti,sa depaseasca obstacole si sa ii sprijiniti pentru ca altfel ii ve-ti indeparta de voi iar cand vor de piept cu lumea reala vor avea de suferit.
Dkdfdf a scris:Am 17 ani,peste 3 luni implinesc 18.Sunt o adolescenta ca oricare alta,singura problema a mea sunt parintii.Am scris articolul de mai sus intr-o zi cand mi-am pus toate gandurile cap la cap.Eu am o sora in varsta de 6 ani care are autism.Parintii mei incearca sa faca in asa fel incat sa o ajute pe sora mea atata cat au posibilitatea.Ii vad ca sunt preocupati cu problemele legate de sora mea si de starea financiara doar ca de mine au uitat si ma refer aici la faptul ca au uitat ca celalat copil al lor este adolescent si este in dezvoltare si isi cauta identitatea.Tot timpul au fost exagerat de protectori cu mine,severi si cel mai rau este ca nu au stiut niciodata sa comunice cu mine.Peste 3 luni voi implini 18 ani voi fi eleva in clasa a XII-a si am si eu un iubit de aproximativ 9 luni de zile.Nu sunt genul de copil care sa le cer zi de zi bani parintiilor,care sa stau in cluburi si baruri pana la rasaritul soarelui,nu fumez,nu consum alcool iar ei imi interzic lucrurile care pentru mine sunt o evadare.Stau in fiecare zi cu sora mea deoarece parintii mei sunt la servici,am grija de ea,o duc in parc,o duc la bunici,o duc la magazin,iar ei nu apreciaza asta.Modul lor de a ma rasplati este de a-mi intrezice absolut totul.Mama nea nu este de acord cu relatia mea,nu ma lasa sa merg la iubitul meu imi spune ca nu trebuie sa ma vad foarte des cu el ca el nu trebuie sa vina la mine,iar asta ma intristeaza foarte tare.DE multe ori simt ca cedez psihic din cauza lor pentru ca ei considera ca eu trebuie sa fac tot ce imi spun ei ca si cum ar fi ordin,nu ma sprijina in absolut nimic ce imi doresc,ma subestimeaza foarte mult si sunt ferm convinsi ca eu sunt o ratata,un simplu copil amarat care nu gandeste,pe care nu al trebui sa il preocupe lucrurile serioase,care nu este in stare de nimic.Prin tot ce fac ei ma indeparteaza tot mai mult,poate isi vor da seama de asta si vor regreta comportamentuolk de acum fata de mine doar atunci cand nu voi mai fi langa ei si nu ma voi mai intoarce langa ei.Nu procedati asa cu copiii vostri,incercati sa ii ajutati sa fie independenti,sa depaseasca obstacole si sa ii sprijiniti pentru ca altfel ii ve-ti indeparta de voi iar cand vor de piept cu lumea reala vor avea de suferit.
Imi pare rau ca treci prin asa ceva. E greu sa le intelegi comportamentul parintilor, probabil ca ei in adancul sufletului lor se simt vinovati pt ca au un copil cu autism, si considera ca tu esti datoare intr-un fel sa-ti ajuti sora si implicit pe ei. Sunt sigura ca te iubesc foarte mult, si probabil nu mai stiu cum sa reactioneze acum cand esti adolescenta, si in plus un iubit.Trebuie sa-ti gasesti taria de a rezista, si in timp sa ai o discutie sincera cu ei.
mie mi se pare extraordinar ce faci, si ce esti...
probabil sint necajiti cu sora ta, probabil s'au blocat atat de mult in boala ei incat nu pot vedea mai departe, si actioneaza automat in legatura cu tine...
sa nu'ti para rau- ai invatat ceva ce multi nu stiu nici la dublul varstei tale...si aia iti ramane tie...
iarta'i daca poti, pentru a nu porni mai departe purtand povara asta, caci orice neiertare e o cocoasa...
ai incercat sa vorbesti cu ei?
In primul rand nu stiu cum sa comunic....intampin foarte mari dificultati cand vine vorba de comunicare de aceea si socializez foarte greu.Consider ca este vina parintiilor mei pentru ca nu m-au invatat de mica ce inseamna comunicarea si nu comunica cu mine nici macar acum.Vreau sa vorbesc cu ei sa le spun ce ma doare,dar nu stiu cum sa incep o comunicare cu ei.Si in plus nu cred ca m-ar asculta,ar interpreta dupa placul lor,ei inteleg doar ce vor ei sa inteleaga si orice spun eu ei intorc impotriva mea.
Nu stiu cum si ce sa fac.Ma tot plimb pe marginea prapastiei si nu stiu cum sa fac sa imi mentin echilibrul.Poate am si eu nevoie de mai mult curaj ca sa preiau initiativa,dar nu ma simt in stare.Sunt prea retinuta iar asta imi aduce numai dezavantaje.
incepe ACUM. Nu mai astepta.
Ramai aici si vorbeste cu noi.
Ce te doare...sau..ce nu iti place in viata ta?
Nu pot vorbi asa pur si simplu trebuie sa vorbesc cand sunt amandoi acasa si sunt calmi.Ma deranjeaza comportamentul lor fata de mine,tonul mamei mele cand vorbeste cu mine ca si cum mi-ar vorbi in scarba,ma doare ca nu ma inteleg,ca ma trateaza ca pe un caine nu ca pe copilul lor si ca nu apreciaza cat fac pentru ei si nu apreciaza ca sunt cun copil pot spune dupa ce vad la colegii sau adolescentii de varsta mea un copil foarte bun.Chiar mi-as fi dorit ca ei sa fi avut un copil care sa le manance banii,care sa fi facut doar ce vroia el sa nu asculte de ei,sa nu ii ajute,sa plce de acasa.
Si acum ma deranjeaza ca am si eu un iubit si nu mi se pare nimic anormal in asta,maine,poimaine implinesc 18 ani.Ma vad cu el cu portia,vorbesc cu el la telefon cu portia.Nu stiu de ce nu sunt de acord.Iubitul meu nu este un golan,nu este un ,,playboy''.Il cunosc si bunicii mei si cam toata familia si toti il plac in afara de parintii mei.Nu stiu ce gandesc ei dar eu asa ma simt fericita cu el,am cu cine sa vorbesc,ma pot baza pe el pt orice,il iubesc si ma iubeste si il apreciez foarte mult ca a stat atata timp cu mine in ciuda faptului ca sunt o persoana foarte dificila si am problemele pe care le am acasa.Ma cert cu el aproape in fiecare zi si nu din vina mea sau a lui,ci a parintiilor mei.Nu ma pot bucura de nimic.tot ce ma face fericita cat de putin imi este interzis.Nu cred ca cer luna de pe cer.
Si vreau si eu sa ma simt in largul meu in casa in care stau,nu sa ma simt intimidata sau sechestrata,sa imi fie frica sa stau sa vorbesc mai mult de 5 min la telefon sau sa imi fie frica sa ies pana in fata blocului daca nu le spun parintiilor unde ma duc.
E timpul sa ai un job.
De vara sau de weekend.
Nu le spui ca e timpul sa te trateze ca pe un adult.
Asta se demonstreaza prin fapte.
Fara drept de apel.
Am mai vrut sa ma angajez pe timp de vacanta si nu m-au lasat au spus ca daca stau acasa in vacanta cu sora mea imi dau ei o suma de bani si am stat acasa si mi-au dat jumatate din cat mi-au promis...doar sa stau acasa....asta s-a intamplat vara trecuta sau acum 2 veri cam asa ceva...nu are rost...
pana nu plec din casa asta nu o sa am liniste...astept ziua in care o sa ma mut si o sa stau singura fara sa mai primesc ordine cum si ce sa fac.....dar tot am sa raman toata viata cu ,,sechele''.......
poate asa mi-a fost dat sa am o copilarie si o adolescenta mai dificila si sa nu ma bucur prea mult de cea mai frumoasa perioada din viata,care mie mi se pare cea mai oribila si astept sa trec odata de tot...