Avem urmatoarea situatie: familie cu copil de cativa anisori. Sunt momente in care parintii actioneaza diferit si apoi copilul trage ponoasele, ca nu este cuminte si nu vrea sa asculte.
Din punctul meu de vedere, copilul este copil. In primii ani de viata, se formeaza ca individ, se intregeste ca fiinta. Invata din absolut tot ce aude si mai ales vede.
Tatal nu stie si nu a stiut niciodata sa comunice cu acel copil, nu s-a jucat niciodata cu el, nu s-a pus la mintea lui. Se asteapta ca daca pune sau spune copilului sa stea intr-un loc, chiar s-o faca. Sa fie bibelou. Sa nu-i auda gura cand vine de la munca, sa nu joace cu el in camera ca il ameteste.
In fine, de povestit ar fi foarte multe, dar nu asta este rostul acestui topic.
Intrebarea mea este: cat de mult te poti implica in viata acelui copil?
Asa cum zicea Peter intr-un alt topic: suntem educati sa fim violenti. De ce ne revarsam frustrarile pe un suflet nevinovat? (din punctul asta de vedere, ca nu e el vinovat de nemultumirile noastre)
De ce avem impresia ca autoritate inseamna "nu fac aia, ca mi-e frica de parinti"? De ce ne impunem autoritatea prin forta fizica?
