Povestea mea a inceput acum vreo 9 luni. Il cunoscusem online si dupa o luna l-am vizitat. El locuieste la 700 km distanta de mine. Am petrecut 10 zile superbe impreuna, nu-mi mai pasa de nimic, decat sa fiu acolo cu el, in bratele lui. Acolo ma simteam fericita. Astfel ca in urmatoarele luni, mi-am parasit viata mea de aici si duceam o viata fara viitor acolo langa el. Fugeam la el cu fiecare ocazie, mi-am neglijat familia, scoala doar ca sa fiu cu el. Stiam de la inceput ca el n-are sa faca asta si am facut-o eu. Dar nu-mi pasa, nu ma gandeam prea departe. Asteptam doar cu nerabdare momentele in care urma sa fim impreuna. Cu timpul, ajunsesem sa-l cunosc si nu-mi placea ce descopar, dar ma amageam. Si totusi, il iubeam din ce in ce mai mult. Au urmat tot felul de certuri, sufeream cand nu eram cu el, sufeream si cand eram cu el, dar tot nu puteam sa renunt. Eram pur si simplu vrajita de el, ii adoram viata si eram recunoscatoare ca imi permite sa fac parte din ea. El era tot ceea ce eu nu puteam sa fiu. Si simteam ca alaturi de el, pot sa devin si eu asa. Ii suportam toate tampeniile si el stia asta. I-am dovedit-o. Si cred ca pe masura ce ii dovedeam, el isi pierdea cate putin din interes. Era convins ca orice ar face, eu l-as ierta. De iertat am iertat, dar nu puteam sa uit. Imi era frica sa ii reprosez, de teama sa nu-l supar. Si tineam totul inauntru si ma amageam. Nu eram obisnuita cu ceea ce mi se intampla, nu mai fusesem intr-o relatie in care eu sa fiu cea care iubeste mai mult. Dar totusi, eram bucuroasa ca pot sa simt cu asa intensitate.
Azi sunt 2 saptamani de cand am incheiat relatia. El era beat si n-am mai putut sa suport. L-am lasat pe motiv ca eu ii ofer mai mult decat el poate duce si el imi ofera mai putin decat am eu nevoie. Stiu ca e asa. Stiu ca nu m-a meritat, stiu unde am gresit si sunt capabila sa recunosc, pe cand el n-are face asta nici in ruptul capului.
In primele zile de la despartire, eram o epava, parca pluteam. Atunci inca sufeream dupa el. Au urmat alte zile, cele in care am inceput sa sufar pt. mine. Atunci totul a devenit un haos total. Mi-am dat seama ca eu de fapt n-am nicio viata fara el. Si gandul ca acum trebuie sa o incep, singura m-a aruncat intr-o stare jalnica. Atunci au inceput atacurile de panica, momentele in care nu aveam nicio speranta, ma lasam in voia gandurilor negre si ma cuprindeau in totalitate. Simteam ca innebunesc.Am trait asa cateva zile, acum mi-am mai revenit.
Am revenit la realitate si incep sa ma gandesc din nou el. Ma tot chinui sa-mi amintesc de el, de momentele frumoase si uit tot raul pe care mi l-a facut. Sunt constienta ca nu aveam niciun viitor impreuna si stiu ca am facut cea mai buna alegere despartindu-ma de el. Nu as vrea sa mai fim impreuna, dar mi-e atat de dor. Nu mai stiu ce simt. Daca e inca iubire, sau e obisnuinta sau frica.
Simt ca nu ma pot apropia de nimeni, totul ma nemultumeste, alunec in tristete si observ ca nu pot iesi singura din asta.
Am nevoie de cineva sa ma scoata de fiecare data. Desi familia imi e alaturi, ma simt atat de singura. Prieteni nu prea am si nici nu am niciun interes in a-mi face. Simt tot timpul nevoia sa vorbesc despre asta. Am nevoie permanenta ca cineva sa ma asigura ca voi trece peste asta. Si atunci ma simt mai bine. Mi-e frica sa raman singura cu gandurile mele pt. ca stiu ca zboara la el. Si de asta prefer sa fiu cu oamenii cu care pot vorbi despre asta, care sunt vreo 2-3.
Am impresia ca n-o sa ma mai pot apropia de nimeni, desi tot asta imi doresc. Sa iubesc cu aceeasi intensitate. Poate data urmatoare voi fi rasplatita altfel.
Vreau doar sa vorbesc despre asta. Nu cer sfaturi, in teorie stiu tot ce am de facut, dar n-am niciun chef, mi-e frica sa-mi incep viata.
Nu stiu cat de coerenta am fost, cu siguranta mai sunt multe de spus si probabil voi mai adauga.
