... cea de-a patra poza mi-a rascolit o amintire. am prins o noapte aproape la fel de luminoasa (stiu, e negativ, si ce?)
mergem in amonte, eu si Catae. imi bag picioarele, sabotii de frana de vagoane, grei de 15 kile fiecare mi-au rupt spatele. eu car 4, catae cara tot 4. eu car sarma groasa de otel, el cara rucsacul cu carlige, nailoane, momeala si haleala.
-catae...
-ce
-stai sa-mi aprind o tigara.
-da-mi si mie.
aveam vreo 22 de ani. ce tanar eram... si ce lipsit de vointa, fumand...
din cauza greutatii bagajelor, am ales varianta usoara spre locul stabilit: in dreapta se intind dealuri luuungi, cu lanuri de porumb fosnitor si grau ca un ocean galben-cenusiu, cum e in faza de la inceputul filmului "gladiator"; ce frumos e un lan de grau....
in stanga padurea, cazand greu si brusc intr-o rapa de vreo 30 de metri adancime si de 15-20 de kilometri lungime, de-a lungul apei. foioase. fagi, stejari, mesteceni albi, aluni, sangeri.
caprioare, vulpi, mistreti, veverite.
liniste, mlastini, poteci, vuietul apei.
se intuneca. luna se ridica de la Plopul Uscat, ca un platou urias de aur alb. ranjeste spre noi.
ne holbam 5 minute.
-ba, ce dreaq
-o fi o iluzie optica
-o fi.
-coboram?
-hai.
-scoate lanterna.
catae se uita la mine:
-pai nu ai luat-o tu?
e clar, o sa coboram pe intuneric. poteca nu e grea, taie rapa piezis, trebuie doar sa fii atent la crengi, sa nu-ti intre in ochi, si la balega de mistret, sa nu calci in ea. dam cu banu' sa vedem care coboara primul.
toate panzele de paianjeni ma gadila pe ochi, pe nas, imi dau o senzatie de sufocare. le ignor cu resemnare, oricum nu as putea sa ridic mainile sa ma curat, mi-au amortit cu totul de la sabotii aia nenorociti. in vale, apa vuieste din ce in ce mai tare, ca un regiment de cavalerie in plin galop. nu-i de gluma.
suntem pe malul galbui, impanzit cu scaieti si tufe de mure salbatice.
-ba, catae, e nasol. nu putem sa trecem, ne inecam dreaq.
catae priveste fasia maronie si urlatoare, cu valuri inspumate.
-da, e prea mare, mergem mai sus.
-unde?
-la Luhan.
Luhan are o ferma pe malul raului, chiar langa frontiera cu Ucraina. acolo raul se largeste, nefiind sugrumat de rapa, care a disparut pe o portiune de vreun kilometru. pe acolo am putea traversa.
acum catae e in fata mea, colectand panzele de paianjeni. injura copios, eu rad si mai copios. dupa 5 minute nu mai injura, nu mai rad. drumul e greu, sabotii ne rup umerii si spatele, deja nu mai gasesc o pozitie omeneasca sa-i pot cara, dar nu ma opresc, nu vreau sa fiu mai prejos de catae. cred ca tot de aia merge si el...
in sfarsit, am ajuns. alta viata. raul e murdar si involburat, dar se poate ataca, adancimea e compensata de largimea albiei, care se intinde pe aproape 200 de metri.
noi avem nevoie de vreo 30. sistemul e urmatorul: sarma de otel se desfasoara pe toata lungimea ei de 35 de metri. capetele se leaga, fiecare de cate 4 saboti pe care i-am carat de ne-au cocosat. de-a lungul sarmei se agata, pe bucati de nailon foarte rezistent, carlige de pescuit mari cam cat un deget aratator indoit. se pun la o distanta de vreo 70 de centimetri unul de altul. noi folosim 20 de carlige. o parte se vor pierde, o parte vor ramane goale, dar daca macar doua isi vor face treaba, ne-am atins scopul. ramele mari, de pamant, se infing in carlige, apoi sarma se intinde de-a latul albiei, de preferinta unde bate mai puternic, acolo rezista doar pestii mari, rapitorii.
amintirile nu se pierd, ele sunt duse de valurile vietii ca niste sedimente, se aseaza intr-o delta larga si linistita de uitare superficiala, si pot fi redesteptate de o mica scanteie. fiecare amintire are scanteia ei proprie. unele nu se aprind niciodata, altele sunt stinse la loc de amarul unei vieti grele, triste, iar altele sunt aducatoare de un zambet sau o lacrima, sau o dorinta.
a fost o noapte alba, la propriu si la figurat, cu foc, cantece behaite fara nici o jena, mii si mii de metri-cubi de apa trecand impasibil pe langa noi.
la 6 dimineata ne-am bagat sa recuperam "undita".
apa rece ca gheata ne-a inviorat, iar cei doi cleni de vreo 3 kilograme bucata si cele 4-5 mrene de vad, de vreo 7-800 de grame fiecare, ne-au adus zambete largi de incantare.
sabotii i-am lasat acolo, data viitoare ii vom refolosi.
sarma am recuperat-o, altfel bunica-mea ar fi facut un taraboi cat China, n-ar fi avut pe ce sa intinda rufele.
in drum spre casa, catae s-a oprit brusc.
-mi-am uitat ceasul.
avea un ceas romanesc, "quartz", care mergea cu baterie, indica niste ore incredibile, avea personalitatea lui.
-s-a dus dreaq, am ridicat din umeri.
-hai inapoi sa-l cautam.
-esti cu capu'. ma duc acasa, nu mai pot sa merg 4 kilometri in plus.
s-a intors si a rupt-o la fuga.
mi-am aprins o tigara si am plecat, nervos, inainte. "bag **** in ceasu' tau".
din cauza asta catae nu a mai vorbit cu mine trei luni. si -a recuperat ceasul, l-a cautat aproape toata ziua.
il primise cadou de la tatal lui, care murise.
abia atunci, cand mi-am dat seama de acest lucru, am stiut ca sunt un mare ticalos.
iar noaptea aia a fost exact ca in cea de-a patra poza de la joannahart, careia ii multumesc.
nu am mers niciodata in canoe, sunt convins ca m-as rasturna cu rotile in sus in doua secunde.
stiu sa vaslesc, cu barca am mers si in delta, si la mare, si pe raul Siret, si pe iazuri de pescuit.
vaslitul face pieptu' frumos.
