Cazuri si necazuri in familie

NightQueen a scris:

Asa este!!! Si eu sunt tare mandra de asta! Si, de asemenea, ma mandresc pentru ca el este singurul baiat pe care l-au placut pana acum! Iar asta ma face tare fericita! Suntem o familie mare!

Deci pana la urma esti fericita cu situatia actuala.

Normal ca sunt fericita! Sunt foarte norocoasa si iubita as putea spune! Singura mea nemultumire e faptul ca nu pot iesi seara dupa 10 afara, atunci cand imi doresc asta foarte mult! Avand in vedere ca nu mai am 17 ani. In rest totul este ok! :) Ce am vrut eu sa evidentiez prin acest post e ca uneori, din cauza unei prea mari iubiri, tindem sa exageram cu protectia, uneori chiar si atunci cand nu e nevoie. Probleme similare am avut constant, insa atunci le intelegeam. Consider insa, ca acum, imi pot purta si singura de grija si ma respect destul de mult incat sa nu ma supun unor riscuri stupide. Mi se pare putin neplacut sa fiu nevoita sa refuz invitatiile prietenelor mele la o iesire in oras, deoarece este prea tarziu pentru a iesi afara. :D Cu exceptia acestui lucru... nu prea altceva de reprosat, desi e un cuvant prea mare.

Si, sunt constienta de faptul ca sunt cazuri mult mai grave!!! Mi-ar placea sa mai povestiti si voi, mai ales cei apropiati de perioada adolescentei (fie ca inca nu au intrat, fie ca abia au iesit) despre experientele voastre de agest gen din familie. Va multumesc pentru raspunsuri! Sa aveti o zi minunata!

Pentru NightQueen:

Ma bucur mult ca esti fericita si ca te simti iubita; sunt sigura ca esti. Ma bucur de asemenea ca ai o atitudine pozitiva fata de parinti si ca nemultumirile nu iti afecteaza extrem de mult calitatea vietii si relationarea cu de cei din jurul tau. De aceea te rog sa iei parerea mea drept una pe cat posibil obiectiva (spun pe cat posibil pentru ca obiectivitatea mea e la randul ei...subiectiva ); in orice caz, bine intentionata si care nu incita in nici un fel la discordie, revolta etc etc.

Nu, nu mi se pare normal ca la 21 de ani sa fii tratata ca la 14. Aceasta protectie este benefica in anumite momente ale vietii (daca fiica mea ar avea 14-15 ani si ar avea prieten, intr-adevar mi-as dori sa isi petreaca timpul impreuna, in mare parte, la ea acasa). Banuiesc ca isi motiveaza atitudinea fata de tine prin sprijinul material pe care ti-l acorda. Ceea ce nu iti acorda este incredere, iar asta e un lucru care nu trebuie trecut cu vederea, ci abordat (cu binisorul, normal). Ai 21 de ani, deci ai inceput facultatea acum 3 ani. Nu esti la medicina, deci avand in vedere durata medie a facultatilor in Romania, deduc ca in curand o vei termina. Deci de faptul ca esti adult nu cred ca se poate indoi nimeni. Esti o fata inteligenta si lasi de la tine; chiar si mesajul initial, pe care spuneai ca l-ai scris la nervi, arata o stapanire de sine si o luciditate pentru care nu pot decat sa te felicit. Iarasi deci...nu esti genul care jigneste din impuls, care nu arata recunostinta, si pui mereu inainte partile lor bune si motivele pentru care ii respecti. Ceea ce e foarte bine. Singura problema e ca ei nu stiu sa iti raspunda in aceeasi maniera, adica sa constientizeze intr-adevar partile tale bune si sa iti acorde incredere, sa nu mai puna raul inainte.

Poate mi s-a deschis enorm perspectiva datorita faptului ca traiesc intr-un loc unde oamenii capata o independenta substantiala in jur de 16 ani. Daca in privinta impunerii unei limite vis-a-vis de ora la care te intorci acasa (bine, la varsta ta mi se pare de neinteles) ar putea fi acceptata pentru ca e casa lor si au anumite reguli pe care le impun oricui sta acolo, mi se pare ca merg prea departe prin a-ti spune cum sa iti petreci timpul liber, si ca mai important decat ce vrei tu e ce vor ei pentru tine - aproape ai terminat facultatea si inca nu s-au impacat cu alegerea ta de cariera. Asta ar fi mers o vreme, eventual, la inceput (desi nu se justifica din punctul meu de vedere oricum), dar reprosurile dupa atata timp arata o dorinta clara de control.

Situatia cu prietenul tau iarasi mi se pare anormala. Inteleg ca esti fericita ca sunteti impreuna; asta e minunat. Nu mi se pare normal din partea parintilor tai. Nu mai ai 14 ani, esti femeie, esti aproape pe picioarele tale, sunteti un cuplu si e absurd (imi cer scuze, dar e) ca ei sa va trateze ca pe doi copii - ai mentionat ca sunteti pedepsiti daca va intoarceti tarziu acasa. Cu scuzele de rigoare, daca am gasit vreodata o transpunere in realitate a notiunii de ridicol, e cu siguranta asta. Ori va respecta relatia, ori nu; sa aiba pretentia ca fiecare moment de intimitate dintre voi sa se petreaca sub acoperisul lor deja mi se pare prea mult. O umila opinie, repet. Se intampla des ca tinerele cupluri sa locuiasca impreuna cu una dintre familii din motive financiare, dar ma indoiesc profund ca astea sunt conditiile impuse in majoritatea cazurilor. Ce se va intampla daca dupa terminarea facultatii mai dureaza un an sau doi pana faceti rost de o locuinta? Vei fi trasa de urechi, la 25 de ani, ca te-ai intors acasa la ora 11?

Impresia mea e ca vor doua lucruri, sa traiesti in paralel doua vieti, una de femeie si una de copil. Iar din cea de femeie sa traiesti doar ce ti se permite. Mi se pare trist ca tocmai tinerii care nu cauzeaza probleme, nu au un comportament rebel pe parcursul adolescentei, invata bine, sunt educati si inteligenti etc...nu beneficiaza de increderea familiei, increderea ca in situatii normale pentru viata oricarui tanar s-ar comporta responsabil si nu s-ar pune in pericol.

In fine, eu asa vad lucrurile din afara, insa lucrul bun e ca nu te-a afectat asta ca persoana, deci slabe sanse sa te afecteze pe viitor. Sper pentru tine sa te poti muta dupa terminarea facultatii si sa poti fi stapana pe viata ta si pe timpul tau. Anumite experiente isi au timpul si rostul lor si nu le poti trai doar prin imaginatie. Ar trebui ca parintii tai sa stie ca probabil te vei simti incomod sau diferit in societate mai tarziu din cauza faptului ca ti-au fost negate lucruri de care te-ai fi bucurat la timpul potrivit. Unora li se intampla sa vrea sa recupereze prea repede lucrurile pierdute si sa cada in extrema cealalta - pentru tine nu-mi fac griji ca evident nu e cazul. Atat zic, sa nu-ti creeze complexe mai tarziu amintirile altora legate de o perioada pe care si tu probabil ai fi vrut sa o traiesti altfel.

Multa bafta in continuare; atitudinea pozitiva e cel mai important lucru. :)

NightQueen a scris:

Apreciez enorm faptul ca parintii mi-au oferit tot ce am nevoie, se intereseaza de mine, de viitorul meu, au avut grija sa nu ajung cine stie cum si ma iubesc enorm! Doar ca uneori simt nevoia sa ma bucur asa cum se bucura si alte persoane de varsta mea! Si ma deranjeaza ca pentru ei scoala este totul! Nu exista altceva pe langa ea. Ceea ce este fals!

Evident ca e fals, nu te iubesc real, ei sunt narcisici, se iubesc pe ei prin tine. Sunt realmente patologici, psihopati schizoizi. Familia ta e una schizoida iar tu daca nu deschizi ochii spre repere normale exterioare, poti risca o depresie severa sau chiar o schizofrenie. Parintii tai au traume, sociale in special. Ei nu se simt suficienti cu ceea ce sunt, si vor prin tine sa fie mai mult, de aici importanta scolii, sau impunerea meseriei - doctor. Ei se simt mici, si vor ca tu sa-i faci mari. Nu ai habar cati sunt asa in Romania. Generatia `45 e formata mai mult din egocentrici schizoizi, care vor sa-si foloseasca copiii pentru propriile interese, ceea ce e criminal. Sub masca "te iubesc" ei incearca sa faca un transfer al propriului lor ego frustrat in copil, care daca e fragil si decompenseaza sub povara despagubirii parentale, va suferi iadul pe pamant. Sunt pline spitalele de adolescenti si oameni de 30-40 de ani, victime ale generatiei `45. Deci atentie! Fii cu ochii deschisi si cauta sa devii independenta material de ei. Poti insa de pe acum sa te rupi de ei total afectiv, pentru ca ei nu te iubesc ca fiinta umana cu suflet, ei se ingrijesc doar de trupul tau, ca tu sa traiesti si sa fi marioneta lor. Deci, te iubesc ca pe o posesie, asa cum imi iubesc eu un obiect de curand achizitionat si de care am grija. Dar obiectul nu are suflet, pe cand tu ai. Fiind adulta, poti avea tu grija acum de sufletul tau. Daca ti-ai gasi un job, sa ai oarece independenta materiala, ar fi foarte bine. Impune-ti punctul de vedere cu orice ocazie.

NightQueen a scris:

Normal ca sunt fericita! Sunt foarte norocoasa si iubita as putea spune! Va multumesc pentru raspunsuri! Sa aveti o zi minunata!

Esti purtatorul de vorbe a alor tai si dai cu tifla celor care te-au atentionat. Mai tarziu, o sa poti spune ca ti-ai meritat soarta daca astazi o accepti.

amicul_tau a scris:

Deci pana la urma esti fericita cu situatia actuala.

Caz clinc de studiu al scindarii a personalitatii - sinele compliant pe dorintele narcisice parentale.

Oneiros a scris:

Misto. Esti purtatorul lor de vorbe, si dai cu tifla celor care te-au atentionat. Iti meriti soarta pe mai departe.

N-a dat cu tifla nimanui; dimpotriva. Situatia e departe de a fi grozava din punctul meu de vedere, dar ce sa faca, sa se dea cu capul de pereti? Optimismul ajuta intotdeauna. O solutie se poate cauta si fara incrancenare si atitudini radicale. Cand iei decizii dintr-un impuls de moment sau cu mintea intunecata de nervi, rareori sunt cele corecte. Ideal e sa se poata gasi o cale de mijloc, prin care sa nu mai fie controlata de parinti dar nici sa nu se indeparteze complet de ei. Sau cel putin cred ca asta vrea sa faca.

Finnian a scris:

N-a dat cu tifla nimanui; dimpotriva. Situatia e departe de a fi grozava din punctul meu de vedere, dar ce sa faca, sa se dea cu capul de pereti? Optimismul ajuta intotdeauna. O solutie se poate cauta si fara incrancenare si atitudini radicale. Cand iei decizii dintr-un impuls de moment sau cu mintea intunecata de nervi, rareori sunt cele corecte. Ideal e sa se poata gasi o cale de mijloc, prin care sa nu mai fie controlata de parinti dar nici sa nu se indeparteze complet de ei. Sau cel putin cred ca asta vrea sa faca.

Sigur...Compromisurile au o limita totusi.

Ok.. Deja vad ca discutia a avansat destul de mult.

Finnian, iti multumesc frumos pentru raspunsul tau, pe care il consider uimitor... Intr-adevar, simt in mare parte exact cum ai descris, atat de bogat in mesajul postat! Si doresc sa subliniez ideea mentionata de tine, aceea ca desi nu le-am facut mari probleme, considera ca tot raul din lume se poate propaga asupra mea, fara ca eu sa am puterea de a-l respinge. Desigur, mereu se poate intampla cate ceva, insa daca tot este inevitabil, necontrolabil, acesta poate avea loc oricand. Cat despre eventuale conflicte, tentatii... consider ca sunt suficient de lucida pentru a le putea evita sau refuza cu diplomatie.

De asemenea, este exact dorinta aceea de a te bucura de mici placeri, atunci cand poti! Acum, cat timpul si lipsa grijilor imi permite, sunt constransa sa ma abtin de la activitati ce mi-ar produce senzatia de bucurie, distractie, libertate, din cauza faptului ca societatea de astazi prezinta niste pericole, morale, sanitare, etc. Iar, mai tarziu, cand pozitia sociala imi va permite sa-mi organizez timpul si activitatile asa cum imi doresc, vor aparea alti factori inhibatori, precum serviciul, copiii, gospodaria, oboseala, etc. Si imi va parea rau pentru timpul pierdut. Aici as putea aduce niste contraargumente verbalizate de parinti, insa ma voi limita la atat.

Nu putem fugi mereu de viata, de pericol. Iar experienta se cumuleaza tocmai prin contactul cu lumea si riscurile sale. Ar fi excelent sa putem cu totii sa strangem experienta numai din povestile celorlalti, insa nu este real. La stiinta s-a ajuns tocmai prin empirism si abia mai apoi acesta a putut fi rasfrans asupra tuturor lucrurilor.

Inchei mesajul catre tine, spunandu-ti ca mi-a placut mult ceea ce ai scris si ai inteles o foarte mare parte din ceea ce reprezint eu.

Acum, Oneiros, as dori sa te contrazic putin. In primul rand, parintii nu au urmat niciodata o scoala de crestere a copiilor. Ei nu pot fi indrumati decat de iubire, dorinta ca ai lor copii sa nu repete greselile lor si educatia pe care au primit-o ei, la randul lor, de la parinti. Parintii sunt oameni, iar oamenii nu pot fi obiectivi atunci cand este vorba despre ceva care ii priveste, mai ales cand este vorba despre lucrul la care tin cel mai mult... De asemenea, fiecare dintre noi, pe langa esenta, avem principii, prejudecati preluate din mediu, preluate din educatia oferita (iar educatia nu este numai cea oferita la scoala, in familie, ci si cea sociala, cea provenita din experienta si asa mai departe).

In al doilea rand, probabil stii ca oricine proiecteaza asupra celuilalt asteptari, sperante, dorinte. Cand avem copii, ne dorim tot ce e mai bun pentru ei. Dorim sa ii protejam de tot raul. Dar iar, suntem oameni si nu putem controla totul, oricat ne-am dori acest lucru. Vrem ca ei sa aiba succes. Si nimic sa nu le stea in cale. Si consideram ca un rau facut acum, poate aduce un bine mai mare ulterior... Simtim ca este de raspunderea noastra sa facem tot ce ne ta in putinta de a-i ajuta sa isi cladeasca un viitor solid, fericit. Iar pentru noi, aceasta soliditate are diferite definitii. Pentru cineva este cariera, pentru altcineva este bunastarea, recunoasterea sociala (casatoreste-te cu X, de ce nu urmezi facultatea Y, etc.).

Un alt punct pe care as dori sa-l spun este: cu totii avem sechelele noastre, lucruri care ne-au marcat si peste care poate nu am trecut, situatii in care ne-am aflat intr-o pozitie nefavorabila si peste care am reusit sa trecem cu bine si ale caror invataturi vrem sa le transmitem mai departe. Caracterul nostru, conceptele noastre despre lume si viata sunt cumuli ai factorilor sociali. Ca devenim nevrotici, paranoici si mai stiu eu cum, sunt efecte ale interactiunii cu mediul, cu experientele, etc. Dar asta nu ne face a fi paraleli cu realitatea sau incapabili de a simti, de a iubi, de a gandi si de a dori tot ce e mai bun.

Cat despre expresia "a-si merita soarta", cu totii ne facem propriile alegeri. Practic, prin acestea ne creem viitorul. Iar tot ce traim azi, sunt rezultate ale alegerilor pe care le-am facut in trecut. Nu le putem lua intotdeauna pe cele mai bune. Dar e datoria noastra sa invatam din greseli, atat ale noastre, cat si ale celorlalti, in functie de aplicabilitatea lor. Iti multumesc foarte mult si tie pentru raspunsul tau!

Pentru cunoscatori, s-a intamplat exact ca in sindromul Stockholm, victima isi apara agresorul, parintii din capul pacientului nu dau voie acestuia sa-i acuze.

Ok, deci ai resurse pentru a te resemna cu situatia. Totusi cred ca ai in vedere ca altii au si alt fel de parinti, mai "normali". Cu aia cum e, nu iubesc? Cine e hiperprotectiv inseamna ca iubeste mai mult? Dar cum ramane cu impunerile? Ca doar dragostea implica libertate de alegere si multe altele. Dragostea e un program complex, el se poate pierde generatie dupa generatie. Exista carti pe tema asta, nu e locul aici pentru dizertatie.

As dori sa mai spun ca fiecare problema are o multime de solutii. Insa nu mereu sunt cele mai potrivite! In situatia de fata, cea mai buna rezolvare a situatiei, una asertiva, e sa imi sustin cu argumente dorintele, sa ma impun atat cat pot, sa imi continui studiile, si, atunci cand imi permit, sa ma angajez pentru a ma putea sustine financiar de una singura. Iar dupa asta, bineinteles, urmeaza schimbarea domiciliului, un lucru normal si impus chiar la aceasta varsta, din mai multe puncte de vedere (parintii nu ne pot tine toata viata, vine un timp cand puiul isi ia zborul, pentru a-si face la randul sau o familie, independenta materiala, psihologica, etc.). Sunt pasii naturali pe care ar trebui sa-i faca oricine, cred eu. Cu exceptii, desigur. Nu putem generaliza.

Alte solutii ar putea fi: sa-mi iau lumea in cap, sa fac tot felul de demonstratii, etc, insa toate acestea imi sunt nocive, in special mie, cat si celor din jur. Iar pe langa acest lucru, a intoarce spatele parintilor, oamenilor care te-au iubit si au fost alaturi de tine neconditionat, cei mai aproape de tine, care ti-au dat viata si ti-au mentinut-o (prin toate eforturile pe care le-au facut sa te creasca, sa iti ofere tot ce ai nevoie, sa te inteleaga, etc) este un lucru josnic, imoral, total neadecvat! Trebuie sa fin constienti ca nimeni nu este perfect, prin urmare nici parintii nostri, trebuie sa ne dam seama ce este bine si ce este rau, caci recunosc, exista si parinti mai putin interesati de soarta copiilor sai si sa ii respectam pe cei care ne-au ajutat sa ajungem unde suntem astazi. Trebuie sa ii iubim si sa ii intelegem, la randul nostru, ca nu sunt perfecti, cum nici noi nu suntem si ca fiecare are slabiciunile sale.

Pace si bucurii sa aveti! O seara cat mai frumoasa!

Oneiros a scris:

Pentru cunoscatori, s-a intamplat exact ca in sindromul Stockholm, victima isi apara agresorul, parintii din capul pacientului nu dau voie acestuia sa-i acuze.

Ok, deci ai resurse pentru a te resemna cu situatia. Totusi cred ca ai in vedere ca altii au si alt fel de parinti, mai "normali". Cu aia cum e, nu iubesc? Cine e hiperprotectiv inseamna ca iubeste mai mult? Dar cum ramane cu impunerile? Ca doar dragostea implica libertate de alegere si multe altele. Dragostea e un program complex, el se poate pierde generatie dupa generatie. Exista carti pe tema asta, nu e locul aici pentru dizertatie.

De acord cu tine. :) Situatiile variaza de la caz, la caz. Nu, nu inseamna ca ma iubesc mai mult decat isi iubesc altii copiii, ci inseamna ca poate lor le este mai multa teama ca nu cumva sa piarda ceea ce este atat de important pentru ei - copiii, cei pentru care muncesc si se zbat... Poate le este teama ca noi sa nu patim ceva, pentru care mai apoi sa ii acuzam pe ei. Sunt multe posibilitati. Ce nu pot fi negate, de altfel. Poate sunt constienti de schimbare, de faptul ca am crescut, ca am propria mea viata, iar dorintele mele sunt diferite de proiectiile lor si chiar asa imi vor aduce bucurii, cum au sperat sa-mi aduca alegerile lor pentru mine. este foarte greu sa dai drumul, sa renunti la niste lucruri, mai ales daca acestea au devenit concepte despre lume si viata, obiceiuri, sperante, proiectii, etc. Este un proces indelungat si de multe ori dureros. Stii ca esti responsabil de viata cuiva, iar mai apoi, cand acesta creste si se dezlipeste de tine, iti dai seama ca nu prea mai poti sa ii oferi protectia ta precum inainte, cand acesta era mic, firav, dependent de tine.

Nu am spus ca ai mei sunt perfecti. Poate credeam asta in copilarie, cand nu eram constienta de multe, iar ceea ce spuneau ei reprezenta adevarul absolut. Dar orice copil realizeaza mai tarziu ca parintii au si defecte, nu numai calitati. Ca il pot invata si la bine, dar pot si gresi, chiar fara voia lor. Cum spuneam, nu exista scoala pentru a fi un parinte excelent. Nu este cazul meu, pentru ca problemele sunt mult mai mici decat alte cazuri mai grave, unde parintii folosesc violenta verbala, emotionala, fizica, unde exista scandaluri, despartiri, exemple mult mai negative si cu urmari pe termen lung asupra copilului, ce poate nu vor mai fi solutionare niciodata... Sper ca s-a inteles ceea ce am dorit sa spun.

NightQueen a scris:

Alte solutii ar putea fi: sa-mi iau lumea in cap, sa fac tot felul de demonstratii, etc, insa toate acestea imi sunt nocive, in special mie, cat si celor din jur. Iar pe langa acest lucru, a intoarce spatele parintilor, oamenilor care te-au iubit si au fost alaturi de tine neconditionat, cei mai aproape de tine, care ti-au dat viata si ti-au mentinut-o (prin toate eforturile pe care le-au facut sa te creasca, sa iti ofere tot ce ai nevoie, sa te inteleaga, etc) este un lucru josnic, imoral, total neadecvat!

Esti "posedata", vorbesc parintii din capul tau. Pai mai inainte ziceai cate conditii iti pun, acum spui ca totul a fost neconditionat.

NightQueen a scris:

Parintii sunt oameni, iar oamenii nu pot fi obiectivi atunci cand este vorba despre ceva care ii priveste, mai ales cand este vorba despre lucrul la care tin cel mai mult...

Exact, si acel lucru esti tu :) , iata cum vorbeste subconstientul din tine. Asta spuneam si eu ca reprezinti pentru parinti, un lucru, un obiect, nu o fiinta. Esti tratata de parinti ca o posesie.

Desigur, neavand termen de comparatie, nu poti pricepe ce iti scriu aici.

NightQueen a scris:

Simtim ca este de raspunderea noastra sa facem tot ce ne ta in putinta de a-i ajuta sa isi cladeasca un viitor solid, fericit.

Deci pe langa ca te simti un lucru, fraza asta exprima faptu ca "scopu meu in viata e sa te fac pe tine fericit". La tine in familie este exact pe dos de cum ar trebui sa fie.

Familia ta e buna de studiu de caz clinic la disciplina de psihopatologie.