Da, acum, la 27 de ani, mi-ar parea rau sa mor. Dar daca ma intrebi peste 70 de ani, cand o sa fiu doar o povara pentru altii si pentru mine insami, cand n-o sa stiu cum ma numesc si unde locuiesc...o sa ma bucur enorm cand Lady in Black o sa vina pe la mine. Ea, saracuta, a mai avut tentative. M-a vizitat de vreo cateva ori pana acum, o data aproape ca ma luase de mana sa ma duca in lumea ei. Dar i-am zis sa plece, ca nu are sanse sa reuseasca ceva. Doar sunt olteanca:). Idealul meu ar fi sa raman la varsta asta si sa nu mor niciodata. Sa opresc timpul in loc exact acum. Sa ii am pe toti langa mine si sa asistam impreuna la schimbarile omenirii si sa ne minunam de inventiile si stilul de viata in urmatorii...10.000 de ani 
Daca as fi decat eu nemuritoare si ar trebui sa-i vad pe toti ai mei cum pleaca...probabil ca as gasi vreo cale sa ma sinucid. Ideea e ca moartea e, ca si viata, o alta etapa, pentru ca noi sa devenim indivizi mai completi. Moartea e o alta dimensiune incorect inteleasa de cei mai multi oameni care o asociaza cu groaza, intuneric, monstrii si altele. Eu cred ca moartea o sa ne lase un regret enorm ca viata a fost atat de scurta, dupa care vom continua sa descoperim, odata ce am murit, ca moartea e un nou capitol. Un nou inceput, diferit de tot ce am trait in viata pe pamant. Pe mine ma sperie un pic ideea de moarte, dar nu pentru ca o sa ma intalnesc cu Cerber si o sa ard in focurile iadului Ma sperie ideea de necunoscut. Asa cum m-a speriat si sa-mi pierd virginitatea.
Auzisem povesti groaznice despre asta, dar traind propria mea experienta, am constatat ca absolut fiecare individ percepe extrem de diferit lucrurile. Asa si cu moartea. Eu o vad ca pe o experienta in care o sa regret mult ca nu mai pot trai tot ce am trait, ca nu mai pot sa simt si sa vad lucruri pamantesti. In rest, cred ca nu trebuie sa ne sperie prea tare, cu fiecare secunda care trece suntem mai aproape de aceasta etapa. Cel mai mult ma sperie sa-i pierd pe cei dragi. Pierdere fizica, dar sunt convinsa ca vor ramane cu mine in alt plan, mult mai important, planul afectiv, planul spiritual. Moartea e singura certitudine din viata. E next level, nu ai cum sa opresti asta. Am vazut ceva oameni murind sub ochii mei si unii dadeau o adevarata lupta cu moartea, dar era o lupta pierduta din start. Unii pur si simplu nu vroiau sa se duca, ramaneau intre viata si moarte si nu reuseau decat sa se chinuie ingrozitor. Se luptau cu moartea si moartea abandona lupta uneori. Dar se intorcea cand omul respectiv inceta sa se mai agate de o lume care nu-l mai primea inapoi, decat pe jumatate. Ramanea cu fizicul spasmic si schimonosit aici, in lumea noastra...dar spiritul era deja in urmatoarea dimensiune a existentei noastre. Si omul pleca...vazand ca nu se mai poate intoarce cu totul in lumea noastra. Se resemna si pleca. Asta dupa ce ii vedea pe toti cei dragi ca s-au impacat cat de cat cu ideea plecarii lui spre alte dimensiuni. Bunicul varului meu s-a luptat cu moartea vreo 6 zile. Vroia sa-l vada pe varul meu inainte sa se duca. Si el nu era acolo. Dar bunicul l-a asteptat, cu moartea de mana. Stiu ca pare de necrezut...dar in momentul cand varul meu a ajuns in casa, bunicul l-a privit cu ultimele puteri, a tras aer in piept si a plecat. Se chinuia de 6 zile doar pentru el, sa-l mai vada odata. Si in 5 minute, varul meu i-a crutat suferintele fizice. A apucat doar sa intre in casa, statea in usa si il privea pe bunicul. Si bunicul a plecat in 5 minute, avand intiparita pe retina imaginea nepotului pe care il iubea atat de mult. Moartea e ca o eliberare. Uneori e mult mai buna decat o agonie nesfarsita. Cand o sa-mi vina timpul, o sa plec zambind, cu chipul celor dragi in minte.
Editat Lun 14 dec 2009 22:50
Si altii, mor de foame, n-au acoperis sau unde dormi, dar deh, unii au probleme mai importante, de ce nu au viata eterna ??? Your mom must be so proud... :cry:
