Poem funebru
...Si iata-l mort...se duse, ucis de-o intamplare
Care pe chipu-i palid nici urma nu lasase
De-acum inima-i rupta nu-i plange, nu-l mai doare
Cum nu-l mai dor de-acuma nici muschii de pe oase
Iar ea, cu ochii-n lacrimi, vegheaza-ngandurata
Cu moartea rece-n suflet si cu obrazul tras
O, cat de mare-i chinul! Ar vrea doar inc-o data
Sa simta-a lui privire, s-auda al sau glas.
Iar Moartea, neagra umbra, vegheaza-ntunecata
Nepasatoare, oarba, si stand mereu la panda
Stiind prea bine mersul ce-aievea i se-arata
Si omorand pe omul ce vine la osanda.
Desarta-i lumea asta, e rea si trecatoare
Si orisicine-n lume din Moarte isi ia partea
Iar inteleptii lumii raspund la intrebare
Zicand cu-amaraciune: "Vesnica e doar...Moartea!"
Sa traiti!