Deja nu mai reprezinta nimic.... decat niste lacrimi...
Plangeti?
Început de ellla, Mar 4 oct 2005 · 621 răspunsuri · 80.651 vizualizări
Ce bine de voi. Eu nu am mai plans "din calsa a 3-a". .....si tare mai imi vine sa plang cateodata..... Dar nu pot :airkiss:
andreea84 a scris:Ce bine de voi. Eu nu am mai plans "din calsa a 3-a". .....si tare mai imi vine sa plang cateodata..... Dar nu pot :luck:
Am avut si eu asa o perioada. :luck:
am mai varsat si eu ceva lacrimi in ultima vreme dupa o lunga perioada de seceta...n-am nimic cu plansul in sine, ma deranjeaza motivele pentru plans. eu nu plang de bucurie
Editat Vin 21 iul 2006 23:03
o data am plans in hohote cand ma uitam pe discovery..era un reportaj despre o femela hipopotam careia puiul ia fost omorat..cand am vazut cum isi impingea puiul mort sa-si revina..cum mugea si cum ii curgeau lacrimile..Doamne..sau cand am vazut un caine ca isi plangea stapanul..era un husky cu ochii albastrii si cand a inceput sa planga,sa-i curga lacrimile..impresionat pana la lacrimi..
Da, plang..de bine,de rau...si nu mi-e rusine sa ma exteriorizez 
...nu prea am plans...defapt am plans de cateva ori in viata, nici cand eram mica nu plangeam, decat cand am fost bebelus (multe nopti nedormite pentru intregul bloc )
am momente cand imi vine sa plang, dar sunt obisnuita sa trec peste...
..atunci cand am plans a fost eliberator
buna daca din cind ma apuca plinsul nu este din cauza ca as fi slaba ci din cauza ca am un motiv ,o nimplinire.E bine sa plingi pt ca suletul se racoreste si poti merge mai departe si este bine ca atunci cind te opresti sa ai linga tine umarul cuiva drag.Daca nu vei plinge iarasi.
In ultima vreme am plans destul de mult, si dupa cine nu trebuie...dar cel putin m-a ajutat sa ma descarc...chiar mi-a facut bine.
Hmm...cred ca un an intreg am plans aproape in fiecare noapte...eram ca o stafie 
. Nu mancam, nu invatam, slabisem in ultimul hal, cercane, nu stiu de ce mai traiam...Si acum cred ca aveam motive intemeiate.
Pacat ca nimeni nu s-a deranjat sa ma trezeasca la realitate, oricum am reusit singurica..putin cate putin, pentru ca stiu ca pot mai mult..si acum cand mai pic in butoiul cu melancolie, ma gandesc la cat de patetica eram in trecut si-mi spun ca nu se poate, sunt doar un copil...altii sufera si ma mult, altii nu au ce manca si unde sta.
Da' si acum ma mai apuca...mai ales ''in numele amintirilor'' plang, o melodie, o persoana, un parfum ma rascolesc uneori...Ma autoizolez...
Si mai plang moartea parintilor...asa, in ''caz ca''. Mereu am avut asa o ''placere'' sa'mi imaginez tot felul de accidente, situatii, inmormantarea lor...mai ales a mamei. Si doare ca naiba acum, cand e doar in mintea mea, d-apai cand se va intampla ceva...
