Singuratatea

nu

si eu ma incadrez aici, sunt singura de f mult timp ... si-mi merge destul de bine. doar ca ma mai apuca melancolia... dar trece

pe mine ma apuca dracii uneori

oo, pai pe tine te viziteaza fratorii tai, e bine atunci!!

mda...nu bagati in seama nickul meu ...l-am pus aiurea...si nu mi-am dat seama ca l-am schimbat de 3 ori ..si acu pan luna viitoare tot cu el raman

Kaleidoscope a scris:

Am intalnit foarte multi oameni care se tem de singuratate, care nu rezista sa stea singuri.

Nu ma intelegeti gresit, nu traiesc izolata, am prieteni, dar sunt "o singuratica".

Cred ca totul porneste din copilarie. Daca analizam acest aspect, vom descoperi ca modul cum ne-am petrecut copilaria, legatura pe care am avut-o cu parintii este foarte importanta. Poate ma insel, dar eu cred ca cei care au trait intr-o familie dezbinata, cei care nu prea au cunoscut iubirea si atentia parintilor, cei care au avut prea multe restrictii, niste parinti severi, s-au transformat in niste singuratici! Pot avea o viata sociala, dar se simt mult mai bine singuri, se descurca singuri, nu cer sfaturi. Desi par inadaptati, sunt niste oameni puternici, caliti, independenti.

Spuneti-mi, va rog cat timp ati rezista sa stati singuri, fara sa intrati in contact cu ceilalti?

Subscriu.

Parintii au o influenta foarte puternica asupra noi in chestia asta.

Insa unii se comporta altfel.Fac opusul:ies cat mai des cu diferiti oameni care nu tot timpul ajung sa fie prietenii lor.Dau mii de telefoane pe zi ,trimit sms-uri.

Eu mai mult stau singura si-mi rezolv problemele cum pot.

Si in ziua de azi,parintii mei tot asa se comporta.Desi nu mai sunt mica

Sunt singura si este doar vina mea.

Am copilarit intr-o familie echilibrata, fara certuri, fara probleme majore...parintii mei se adora, asa erau mereu, se potriveau si in comportarea lor fata de mine, m-au neglijat sentimental. Nici frati nu am, deci am crescut in singuratate.

Cred ca sunt la fel ca parintii mei, cred ca am mostenit insusirea lor, nu pot sa ma atasez de doua persoane in acelasi timp. Cand m-am casatorit, toata dragostea, toata atentia mea s-a indreptat catre partener, cand am nascut am devenit o mama devotata, uitam de restul din jurul meu...

Erau momente cand reuseam sa-mi fac prieteni, atunci ii sufocam pe ei cu toata atentia si devotamentul meu. Stiu ca atunci as fii fericita cand mi-as gasi perechea, indiferent de genul relatiei, fie doar de prietenie, care ar aprecia sentimentele mele profunde fata de el...un om care ar avea nevoie tocmai de ce ii pot oferi eu...

Totusi sunt perioade cand ma simt implinita, cateodata ma multumesc cu ce am dar in zilele mele mai ploioase ma trezesc singura...atunci am nevoie disperata de prieteni, nu ma mai izolez, le cer ajutorul si sunt pusa in fata realitatii amare...sa-i privesc neputincioasa cum se departeaza de mine. Si ma simt nedreptatita astfel, eu ii ajut cand au nevoie de mine. Nu prea am de ales, daca intalnesc pe cineva care, cred eu, ar merita prietenia mea, care pare sa aiba nevoie de mine, primeste tot ce se poate darui, restul nu mai conteaza...iar cand se simte sufocat...dispare in ceata...raman iar singura si confuza.

Si singura vinovata sunt eu, nu-mi pot tempera sentimentele, nu reusesc sa le franez, sa le impart.

de multe ori singuratatea e mai buna, decat niste prieteni care te dezamagesc dupa ani in care ai investit in ei sentimente

eu sunt o fire romantica si de sarbatori ma simt foarte singura chiar daca am un sot si un copil

dracu666 a scris:

hm..stau singura de 5 ani ...si nici prieteni nu prea am .. o fi ceva rau in asta?