Început de Kaleidoscope, Mar 13 sep 2005 · 262 răspunsuri · 48.936 vizualizări
arielle a scris:subscriu...poate durea groaznic....
revenind la topic,se zice ca oamenii cu adevarat puternici sunt solitari.....sau nebuni ? hm....
Oamenii cu adevarat puternici sunt interdependenti... sunt atat de bine tesuti in materialul societatii incat devin ei insesi o mini societate.
cutzu a scris:Oamenii cu adevarat puternici sunt interdependenti... sunt atat de bine tesuti in materialul societatii incat devin ei insesi o mini societate.
da,eu ma gandeam la oamenii puternici sufleteste...de fapt stii la ce ma gandeam ? ma fascineaza viata calugarilor care stau izolati in padure ,pentru a se lupta cu demonii ( proprii sau nu....) si pentru a-si purifica astfel credinta in Dumnezeu.....suporta frigul si un trai auster si mediteaza si se roaga....mi se pare o dovada de mare tarie....
Editat Dum 18 iun 2006 19:53
Wahaha a scris:Nivelul teoretic difera de cel practic. Foarte, foarte putini au curajul sa ramana singuri.
Ai sa razi, dar acei oameni sunt cu adevarat capabili sa treaca peste ce este mai rau intr-o viata de om.
cutzu a scris:Cea mai groaznica singuratate e singuratatea pe care o simti in mijlocul oamenilor...
Intradevar un fel de singuratate destul de greu de suportat, dar exista si altele mai grele...
arielle a scris:ma fascineaza viata calugarilor care stau izolati in padure ,pentru a se lupta cu demonii ( proprii sau nu....) si pentru a-si purifica astfel credinta in Dumnezeu.....suporta frigul si un trai auster si mediteaza si se roaga....mi se pare o dovada de mare tarie....
Da sunt oameni puternici si mult mai liberi decat multi.
Sunt calugari care traiesc in izolare si duc o viata austera (pentru ca este intradevar o provocare pentru ei si in acest fel isi cauta eliberarea) si sunt calugari care traiesc in societate in mijlocul ispitelor(fiind urmatorul nivel; mult mai greu dupa mine).
am auzit niste povesti demne de admirat despre astfel de oameni,si ii admir pentru ca mie imi e frica sa dorm pe intuneric si tresar la orice zgomot iar ei infrunta zgomotele padurii noaptea si tot felul de provocari,care,chiar daca sunt doar in mintea lor,trebuie infruntate....si suporta durerea fizica pentru a-si pastra claritatea mintii.Eu cred ca asta e cea mai grea singuratate,si nu cea pe care o infruntam seara,dupa ce o zi intreaga ne-am invartit intre oameni...singuratatea lor le imbogateste spiritul..
arielle a scris:da,eu ma gandeam la oamenii puternici sufleteste...de fapt stii la ce ma gandeam ? ma fascineaza viata calugarilor care stau izolati in padure ,pentru a se lupta cu demonii ( proprii sau nu....) si pentru a-si purifica astfel credinta in Dumnezeu.....suporta frigul si un trai auster si mediteaza si se roaga....mi se pare o dovada de mare tarie....
calugarii nu mai sunt demult ce obisnuiam noi sa credem , au facilitati moderne, mai mult am vazut si receivere la manastire, insa ...inca mai exista pustnici , iar aici problema are doua aspecte: de renuntare si acceptare totodata .
Editat Lun 19 iun 2006 00:24
maniacu a scris:...inca mai exista pustnici , iar aici problema are doua aspecte :De renuntare si acceptare totodata .
unii sunt ceea ce par,altii sunt exact invers,mai sunt si cei care nu-s nici cat par, iar cei ce sunt mai mult decat par(intr-un sens bun) se poarta de ca si cum nu stiu nimic...
Singuratate? inseamna: sa nu ai prieteni, o zi frumoasa pe care trebuie sa o admiri singur, sa simti ca nimeni nu te intelege si nimeni nu te asculta, sa fii inconjurat de prieteni dar nimanui sa-i nu pese de sentimentele tale, sa ai bucurii si multi prietenii dar totusi seara inainte de culcare, gandurile se napustesc asupra ta cand el sau ea, iubirea ta nu e langa tine,....dar daca ma gandesc mai bine, cateodata am nevoie sa fiu numai eu cu mine, sa pot decide neinfluentabil, sa pot vorbii cu luna si sa ma pot regasii pe mine..si poate chiar pe tine :flowers: chiar daca azi sunt singura poate maine nu voi mai fi....poate te voi gasii
Editat Lun 19 iun 2006 02:27
Singuratatea in adevaratul ei sens nu este tocmai un lucru bun ptr un individ. Omul traieste din puncte de referinta si din faptul ca zilnic el incearca sa-si expuna parerea vis-a-vis de un lucru. A fi singur, intr-adevar, te caleste, devii mai puternic pe propriile puteri dar pana aici ! Nu ai cum sa-ti explorezi sinele atata timp cat nu stii ce e de explorat. Faptul ca zilnic descoperi lucruri care-ti plac sau care nu-ti plac este cu totul altceva - omul cat traieste rationalizeaza - dar nu asta inseamna a-ti trai viata (acum depinde de felu` fiecaruia de a privi situatia). Singuratatea este o sabie cu doua taisuri. Te caleste si te face mai capabil dar doar in domeniile in care poti experimenta singur - dar ce se intampla cu celelalte domenii in care nu ai cum sa ajungi fara o mana de ajutor? Nu e tocmai indicat sa duci o viata singuratica. Poti sa-ti traiesti simtirile, placerile si neplacerile singur dar asta nu inseamna ca nu trebuie sa fi inconjurat de nimeni ! Yo il vad mai puternic pe cel care reuseste sa isi mentina niste puncte de vedere si principii cu atat mai mult cu cat e mai inconjurat de mai multi. Asta inseamna adevarata putere de caracter ! Poti avea prieteni (si ma refer la cei care stau cu tine asa cum esti tu, cu firea ta mai izolata), poti iesi la o vorba, la un suc si nu te catalogheaza nimeni ca un ahtiat dupa socializare. Notiunea de a fi singur trebuie sa prinda radacina in interiorul nostru si atat. Sa fii singur printre ceilalti este cea mai mare "virtute", nu singur de unul singur. Stii cand te calesti? Stii cand ceva ce nu te omoara te face mai puternic? Atunci cand tu nu ii faci fata si in repetate randuri te lovesti de-acel lucru....tragand concluzia de coada - a fi singur poate reprezenta incapacitatea individului de a socializa si de a se descurca printre ceilalti semeni, si asta nu e nici o calitate, sa stii !
arielle a scris:da,eu ma gandeam la oamenii puternici sufleteste...de fapt stii la ce ma gandeam ? ma fascineaza viata calugarilor care stau izolati in padure ,pentru a se lupta cu demonii ( proprii sau nu....) si pentru a-si purifica astfel credinta in Dumnezeu.....suporta frigul si un trai auster si mediteaza si se roaga....mi se pare o dovada de mare tarie....
Atunci cand ai o tinta foarte clara singuratatea devine foarte improbabila... calugarul adevarat nu s-a retras in pustietate pentru a fi singur ci pentru a fi cu Dumnezeu, el are (cel putin in teorie) tot timpul ceva de facut... sarcinile zilei, rugaciune, meditatie... nu are timp sa fie singur... nu are nici cum sa fie singur...
Uite, gandeste-te la o persoana iubita, sentimentele dintre tine si el sunt reciproce, o iubire intensa... crezi ca ai putea sa te simti singura in bratele lui?
Daca citesti ce a scris de exemplu Sf. Ioan al Crucii in Noaptea Intunecata a Sufletului ai sa intelegi mai bine pana unde poate ajunge daruirea unei persoane consacrate.
Uite un link la o pagina unde e poemul in spaniola (original) si engleza