_altul a scris:
La Roma au fost au fost martirizati 5 milioane de crestini, doar la Roma.
De unde scoti asemenea enormitati ? Iti dai seama ce insemna 5 milioane de oameni pe vremea aceea ? Chiar daca ar fi dost toata populatia crestina.
_altul a scris:
Nu Constantin cel Mare a impus crestinismul ca religie unica. El a pus crestinismul in legalitate, pana la el fiind interzis de lege.
Imperiul a fost condus si inaintea lui Constantin de catre autoritati, si lor nu le-a convenit crestinismul deci nu-s valabile concluziile tale.
În primele trei secole ale erei creștine (e.c.), în pofida apariției crizelor interne (pe teme doctrinare: gnosticismul, marcionismul, maniheismul, docetismul, nestorianismul, montanismul, pelagianismul ș.a.), crize care au dus la apariția unor Biserici cu caracter autonom, creștinismul a continuat răspândirea sa atât în imperiu cât și în afara lui. Această răspândire n-a fost oprită nici măcar de persecuțiile dezlănțuite de unii împărați romani, motivate de refuzul creștinilor de a recunoaște divinizarea împăratului, deși proclamau fidelitatea lor față de legile civile (reprezentativă este de exemplu Acta martyrum Sicillitarum).
Între principalele persecuții au fost cele de sub domnia lui Nero (64-67), Decius (249-251), Valerian (257-258) și Diocletian (303-311).
Din a doua jumătate a secolului al II-lea, în fața criticii elitelor culturii păgâne, în special al filozofilor, a înflorit apologetica – adică, autoapărarea creștinismului pe plan cultural și moral (de ex. Iustin Martirul și Filozoful, Tertulian, Clement din Alexandria, Origene, Eusebiu din Cezareea ș.a.).
Cu „Edictul de la Milano” (313), împăratul Constantin cel Mare (306-337), și cu „Edictul de la Tesalonic” (380), împăratul Teodosie (346-395), creștinismul a sfârșit prin a deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi constitutivă a Imperiului Roman. Tradiția a reușit să împământenească chiar și în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin și Licinius este actul prin care se instituie toleranța față de cultul creștin, dar monografiile istorice precizează că Galerius a emis un edict de toleranță în 311.[7] Odată cooptat în angrenajele puterii, creștinismul se va transforma rapid într-un crud persecutor al celorlalte culte și religii, dar și al filozofiei vremii, fapt care se va materializa în interzicerea practicării oricărei alte religii în afară de creștinism dar și cu închiderea școlilor de filozofie atât de prețuite de către lumea clasică. În acest proces au existat, desigur, și numeroase victime omenești, de la membrii ai clerului și simplii credincioși ai diverselor religii "păgâne", până la filozofi.
Împăraților le-au fost recunoscute, din ce în ce mai mult, ample spații de intervenție în viața Bisericii, inclusiv convocarea de Concilii Ecumenice, care în acele secole au avut de înfruntat diferite controverse, mai ales cele care au sfârșit în erezii trinitare și cristologice. În urma acestor controverse creștinismul a ajuns la formulări riguroase a adevărurilor de credință (dogmele), cuprinse în crezul de la Niceea (numit și Crezul apostolic) și mai apoi în Simbolul (Crezul) niceno-constantinopolitan (sec al IV-lea). Istoria prin care s-au decantat însă aceste formulări dogmatice nu este una pașnică, adesea conflictul între teologi și taberele lor de susținători atingând forme extreme, de violență fizică și psihologică, în chiar timpul și sălile unde s-au desfășurat anumite sinoade (concilii) ecumenice. În acest context împărații, ca reprezentanți ai puterii seculare și deci garanți ai ordinii publice, au simțit de datoria lor să intervină prin impunerea poziției unei tabere, ca și prin masarea de trupe în orașele în care se țineau aceste sinoade, și unde din această cauză tabere de susținători ai diverselor puncte de vedere teologice în confruntare se încăierau pe străzi.
Wikipedia
Concepţia comună conform căreia creştinii din primii 300 de ani au fost proscrişi şi vânaţi în permanenţă de un stat ostil nu este corectă. Au existat perioade de persecuţie brutală, dar şi perioade de pace. Majoritatea persecuţiilor au fost locale. Numai două s-au desfăşurat la nivelul imperiului, cea de pe vremea lui Diocleţian şi a lui Valerian. La persecuţiile lui Diocleţian, Constantius, tatăl lui Constantin, nu a participat, lăsând Britania, Galia şi mare parte din Spania în pace. Cu excepţia persecuţiilor din timpul împăratului Nero, persecuţiile sistematice şi oribile s-au desfăşurat în provincii, nu în Roma.