Pasaje preferate din carti!

OK, asta este bun, dar putin cam banal.

Cum am spus - to each his own.

''Femeia este ispita suprema.'' Argeseanu.

Asta e pasaj? Bun, am si eu unul: "Ce sinucidere poate fi fericirea!", Kafka. Ai inteles ceva?

Intr-un pasaj trebuie sa intalnesti macar doua idei...

O alta carte care mi-a placut enorm, este Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi. Framantarile lui Gheorghidiu, iubirea pe care o simte pentru Ela... m-au fascinat, pur si simplu.

Trei citate pe masura, Kontroversy:

Orice aş face, eu nu pot descrie dec

Cristinick a scris:

Asta e pasaj? Bun, am si eu unul: "Ce sinucidere poate fi fericirea!", Kafka. Ai inteles ceva?

Intr-un pasaj trebuie sa intalnesti macar doua idei...

Na scuze.Asta mi-a placut.O singura idee.

Si adaug si a doua idee:

Am luat-o prin ceapa.

"Nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim"

(pg 19)

"A doua pasiune a fost sahul. Jucam in fum de tigara ore intregi fara sa ma pot desprinde de pe scaun. Parca ma tintuia cineva acolo. Nu mancam, ma durea stomacul de foame, dar continuam. Nu exista nimic mai important decat tabla aceea cu saizeci si patru de patrate. Intreg universul incapea acolo. A fi sau a nu fi? Nu... a castiga sau a nu castiga, aceasta era intrebarea. Vroiam sa castig neaparat si sufeream cand mancam bataie. Totdeauna am fost orgolios si nu ma puteam dezminti... "

(pg 26-27)

"Noi suntem ca un cantec, nu credeti? Un cantec nu se poate canta niciodata de la sfarsit spre inceput. Trebuie sa-l canti totdeauna indreptandu-te spre sfarsit. Pe parcurs, in timp ce canti inca si muzica te imbata, iti dai seama ca sfarsitul se aprope totusi, oricat l-ai amana. Incerci sa lungesti putin notele, dar asta nu da cantecul inapoi, nu reinvie ceea ce a murit din muza intre timp. Amani doar sfarsitul"

(pg 30)

"Nu exista decat frumuseti trecatoare. Eterna e doar tacerea. Concertele care intrerup tacerea nu fac decat s-o tulbure cateva clipe ca o piatra care loveste suprafata incremenita a unui lac. Atat dureaza muzica. Atat dureaza cat si cercurile concentrice de pe luciul unui lac. Restul, da, restul e tacere. Orice am face. Concertele sunt ca si noi. Accidente ale tacerii."

(pg 30)

"Eu ma duceam la mare din alte motive. Regaseam acolo stratul cel mai primitiv al pasiunilor mele. Aveam pe nisip o placere aproape vicioasa. Imi era de ajuns sa ma intind pe nisipul fierbinte, sa simt cum soarele imi dogoreste trupul, sa aud cum marea fosneste confuz la cativa pasi de mine continuand o melopee din care nu pricepeam nimic decat ca eternitatea nu e altceva decat murmurul indiferent al tacerii, golul prin care alergam, pe care il intrerupem o clipa cu fuga noastra, dar in momentul cand ne-am prabusit se reia..."

(pg 32)

(Octavian Paler - Viata pe un peron, Ed Corint,2007)

Nu cred ca este un pasaj dintr-o carte. Este un pasaj dintr-o revista, dar pasajul fiind scris la persoana I singular, cred ca merge pe topik. Cea care il scrie e Messalina. Acelasi lucru l-am gasit si pe www.seductiatrupului.ro .

"Focul Hadesului arde inauntrul meu de cand ma stiu si nimeni nu-l poate stinge. Probabil datorita faptului ca imparatul este prea ocupat cu grijile sale publice si cand se intoarce acasa noaptea tarziu este atat de obosit incat pur si simplu adoarme.

Este adevarat ca recent am ajutat pe Morpheus sa puna opium sau laudanum in bautura sotului meu ca sa-l adoarma. Cand sunt absolut sigura ca a adormit, ma deghizez si parasesc palatul impreuna cu un servitor ducandu-ma la bordelul de la periferia Romei unde imi fac "treaba" sub numele de Lysisica.

Nu ma plictisesc niciodata: usa mea e deschisa pentru oricine, plebeu, tribun, sclav sau gladiator. Ma intorc la palat in zori si fiind inca plaia de dorinta il trezesc pe Claudiu. El se uita la mine cu blandete si spune: "Poate sa spuna lumea ce vrea, eu nu le dau crezare...Tu esti cea mai buna imparateasa romana in istorie chiar si cand mergi in locuri publice, niciodata nu te amesteci in treburi publice."

Intr-o noapte, dupa ce am trait impreuna cu sotul meu o noua experienta de realizare suprema a iubirii si a fuziunii amoroase pamantesti, in loc sa adorm fericita, am ramas multa vrema treaza, analizand in fel si chip cauzele nefericirii mele interioare.

Am plans chiar de una singura, in intuneric. De ce eram atat de nefericita? Aveam tot ceea ce imi trebuia, pentru a fi perfect fericita.....De unde venea aceasta insatisfactie?

Repetarea acestei intrebari a atras dupa sine raspunsul.

Din strafundurile subconstientului, motivele au inceput sa iasa la lumina si sa devina constiente.

Cautam o fiinta, care sa fie cealalta jumatate a mea, care sa ma completeze perfect. Iubirea este manifestarea unei puteri, cre forteaza doua jumatati complementare sa fuzioneze. De regula, numim iubire dorinta inconstienta de fuziune. Personal, am trait aceasta fuziune, am cunoscut plenitudinea in inima si in sufletul meu, dartotusi nu eram fericita. Dimpotriva, nemultumirea si agitatia mea interioara cresteau de fiecare data.

M-am asezat mai bine si, in disperare de cauza, am intrebat din nou: "De ce nu pot sa fiu fericita?"Doream un raspuns. Am privit mai adanc in interiorul meu si am inteles, ca fericirea fuziunii nu era asa cum imi imaginasem eu.

Inconstient, eu cautam de fapt, altceva....o implinire sufleteasca, si atata vreme cat acel lucru imi ramasese necunoscut, am crezut ca iubirea fizica imi va aduce aceasta perfectiune

Acum, cand traisem experienta, trebuia sa recunosc, ca ea nu se ridica la nivelul asteptarilor mele! Am atinns perfectiunea in fuziunea amoroasa, dar trebuia sa recunosc, ca ceea ce cautam eu era altceva!

Dar ce anume?

Era limpede, ca eu cautam ceva constant! Cautam o unitate reala si durabila!, o unitate , prin care sa devin identica cu fiinta iubita! Doream sa devin una cu sufletul sau, cu gandurile sale, cu intreaga sa finta! Eu doream sa fiu el! Fuziunea fizica nu era insa decat o tentativa disperata de a deveni una - in care depui intreaga ta energie - dar chiar in momentul in care crezi ca ai atins aceasta perfectiune apare separarea, iar unitatea dispare....

In iubire intotdeauna fiecare dinre cei doi indragostiti doreste sa se uneasca cu celalalt. Dar ei doresc sa faca acest lucru fizic, asa ca se inghesuie unul in celalalt, se strang cu disperare unul in altul, dar in zadar! Stim cu totii cum se imbratiseaza doi indragostiti, inima langa inima, ca si cum ar dori sa fuzioneze in inima lor. Dar ei esueaza de fiecare data! De ce? Cel care ii desparte este corpul. Rezistenta corpului impiedica contopirea com[pleta!

Ce ciudat este sa constati, ca doresti sa formezi un singur tot cu fiinta iubita, iar cel care te impiedica este propriul tau corp! Ne putem pune atunci intrebarea: este, intr-adevar corpul cel care doreste cu adevarat aceasta unitate?....Poate el sa-si doreasca ceva, pe care il impiedica insasi natura sa? Imposibil!

Corpul! Corpul este cel care ramane intre noi! Inseamna, ca atingerea acestui ideal ar fi posibila, dar intr-o stare necorporala. Eu aspiram la regasirea acestei unitati. Am trait-o odata, candva, dar am pierdut-o

In acest caz, puteam spune, ca toate fiintele umane provin dintr-o alta sfera, o lume in care corpul nu exista... si in care starea de unitate este realitatea, doar ca ele au "cazut" din aceasta lume perfecta in lumea noastra, intrand in materie, in trup....lasand in noi acea dorinta arzatoare a regasirii "Paradisului pierdut"...

Iar noi facem mereu acceasi greseala - aceea de a dori sa atingem aceasta fericire, de unitate prin intermediul corpului, prin sexualitate! Tocmai prin acel corp, care ne impiedica s-o atingem!

Abia acum intelesesem ce inseamna "sa fii izgonit din Paradis"!

Noaptea respectiva a marcat un punct de cotitura in viata mea:

Am devenit constienta, ca sexualitatea reprezinta cea mai mare impostura care exista

Elisabeth Haich "Initierea"

"Aveam ochii inrositi de nesomn, eram jigarit, neras si abatut. Zile intregi umblam ca un caine plouat. N-aveam chef de nimic si nu vroiam sa vorbesc cu nimeni. Ma simteam intr-o stare de disperare cumplita. A inceput chiar sa-mi treaca prin minte gandul sinuciderii.

M-a aparat faptul ca sinuciderea mi se parea vulgara. Asta datorita unei imprejurari mai vechi. Un vecin, un ins destul de rudimentar, care cazuse in patima betiei, a plecat intr-o dimineata de-acasa si mai tarziu a fost descoperit spanzurat de o creanga a unui copac din parc. Cand l-am vazut, mi s-a facut rau. Avea obrazul invinetit si buzele napadite de muste. Am plecat de acolo scuturandu-ma de sila si contrariat. Pana atunci crezusem ca sinuciderea este un gest filozofic. Un pact cu viata rupt. Le atribuiam sinucigasilor o noblete tragica, de oameni care isi recunosteau esecul sau nefericirea si, dupa ce pierdusera toate bataliile, aveau taria sa incheie cu o victorie care nu le mai servea la nimic, o victorie asupra fricii de moarte. Ei patrundeau liberi in metafizica dupa ce fusesera umiliti de viata. Dar, cunoscandu-l pe insul care se spanzurase, nu puteam asocia metafizica de mutra lui buhaita de bautura, oricata imaginatie as fi avut. Povestea asta m-a descumpanit. Datorita ei, ideea de sinucidere mi-a devenit, brusc respingatoare. Nu mai puteam s-o despart de obrazul invinetit si napadit de muste al insului ce se spanzurase in parc. Ceea ce m-a ajutat, probabil, sa nu fac o prostie.

Va asigur ca nu exagerez deloc starea in care ma aflam. Intr-un ungher al camerei mele era o panza de paianjen. Intr-o seara, am observat ca in timp ce-si tesea panza, paianjenul se incurcase nu stiu cum in ea. Si astfel devenise captivul propriei sale creatii. Ma uitam la el cum se zbatea incercand sa iasa si nu putea. Ma gandeam ca seamana cu mine. Eram frati. Tot asa facusem si eu. Construisem un joc pana ce cazusem in capcana lui. Am vrut sa ajut paianjenul, sa-l scot de-acolo, din ghemul incalcit de fire, dar m-a intepat si atunci, enervat, dintr-un singur gest am maturat toata panza aceea cu paianjen cu tot."

(pg 45-46)

"... i-am trimis o scrisoare unui preot... Ceea ce ma separa de credinta dumneavoastra, i-am scris, nu este atat faptul ca dumneavoastra credeti in Dumnezeu, iar eu am avut totdeauna despre Dumnezeu o parere ciudata. Ceea ce ma desparte de dumneavoastra este altceva. Credinta dumneavoastra ne cere sa suportam tot ce se intampla, cu gandul la viata de apoi. Aici e , de fapt, problema. Amanand totul pentru lumea de dincolo de mormant, dumneavoastra ne cereti sa lasam lumea aceasta pe seama celor care se descurca mai bine decat noi. Amanand totul pentru Judecata de apoi, vom lasa toate nedreptatile neclintite. Istoria este Golgota si dumneavoastra ne spuneti ca n-avem ceva mai bun de facut decat sa ne purtam crucea si, daca ni se cere, sa ne suim singuri pe cruce si sa intindem mainile pentru a ni se bate cuiele. Iata ce nu pot sa accept. Iluzia Judecatii de apoi ne preda istoriei cu mainile legate, ne lasa la cheremul istoriei, sa faca ce vrea din noi. Ea ne cere nu sa intelegem istoria, ci s-o induram. Sa ne resemnam. Sa credem ca intr-o alta lume vom fi rasplatiti pentru resemnarea noastra de acum. In felul acesta, ne trezim fara nici o aparare in fata nedreptatilor. Mai mult, ne pomenim ca Dumnezeu a trecut de partea celor care tin istoria in haturi. Dar daca Dumnezeu face jocul tiranilor nu este si el un tiran? Daca el sta pe capra alturi de cei care strang haturile in maini, cum pot eu sa-l iubesc?"

(pg 51)

"Eu cred ca infernul exista. Dar cred ca exista aici , pe pamant. Asa cum aici, pe pamant, e singurul loc unde s-ar putea cea paradisul."

(pg 52)

"M-am gandit sa apelez la filosofie si la poezie ca sa-mi gasesc un punct de sprijin. Dar ce este filosofia n-am stiut niciodata prea bine. M-am incurcat totdeauna la ideea ca omul se viseaza nemuritor din egoism. Va dati seama ca pe un pamant gemand de oameni nemuritori, prima grija a celor care traiesc ar fi sa nu mai permita nasterea altor oameni, sa-i ucida pe cei care ar veni pe lume. Nemurirea ar sfarsi prin a ne face calai. Am avea un pamant populat de calai nemuritori. Ceea ce n-a reusit moartea, sa faca din crima conditia vietii, ar reusi nemurirea."

(pg 57)

termin cu un citat grozav, care mi-a placut la nebunie:

"Mai tarziu, am revenit la gandul ca viata insasi e o stare de tranzit intre nastere si moarte... un peron unde te zbati sa ocupi un loc intr-un tren... esti fericit ca ai prins un loc la clasa I sau la fereastra... altul e necajit ca a ramas in picioare pe culoar... altii nu reusesc sa se prinda nici de scari, raman pe peron sa astepte urmatorul tren... Si fiecare uita, poate, un singur lucru... ca trenurile astea nu duc nicaieri... cel care a ocupat un loc la fereastra este, fara sa stie, egal cu cel care sta in picioare pe culoar si cu cel care vine abia cu urmatorul tren... in cele din urma se vor intalni toti undeva, intr-un desert, unde chiar sinele se transforma in nisip... in loc sa se uite in jur, oamenii se imbulzesc, se calca in picioare, isi dau ghionturi."

(pg 128-129)

(Octavian Paler - Viata pe un peron, Ed Corint,2007)

Am gasit si eu o hartiuta pe o banca din parc cu un citat. Suna cam asa:

" Blair isi infasura mainile in jurul gatului sau si-si lipi corpul de al lui.De cate ori isi imaginase asta, se pusese pe ea si pe Nate in pielea unor actori dintr-o scena de dragoste a unor filme mai vechi.Audrey Hepburn si Gary Cooper in Love in the Afternoon.Kathleen Turner si William Hurt in Body Heat.Dar acum era mult mai bine pentru ca era real; si era atat de placut.

Nu se putea opri din a o saruta.Ea ii conduse mana spre betelia blugilor si apoi intinse mana spre a lui.OK, poate ca totusi nu o sa ciocane nimeni la usa si nici cerul nu o sa se pravaleasca.Poate ca de data asta chiar o sa se intample.

................................................................................

....................................

L-a impins cu spatele spre pat si, tremurand, se eliberara de pantaloni si de lenjeria intima.Pana nu a mai ramas nimic altceva in afara de ei.S-au sarutat peste tot,pana ce si-au dat seama ca trebuie sa ia anumite masuri de protectie.Nate scotoci in sertarul noptierei dupa un prezervativ.

................................................................................

....................................

Blair nici macar nu trebuia sa-i spuna lui Nate s-o ia mai usor.Erau sincronizati perfect,si tot ce trebuia sa faca era sa inchida ochii si sa-si puna bratele in jurul gatului sau, sa-si arcuiasca spatele putin si sa simta."

Povestiri de noapte Cateva fragmente din Cecily von Ziegesar - Gossip Girl - Pe tine te vreau