gargbird a scris:Ati auzit, desigur, de "albastru de Voronet". Ar fi o bucata de cer, cum privesti in sus, cu capul dat pe spate, urma unui avion cu reactie intr-o zi senina de vara. Langa tine apa curge, lung si grabit, sangele-pamantului incolor. Apa este fiinta.Ati auzit de "stacojiu de luna"? Creca nu. Eu l-am inventat
.
Exista, vazut din livada cu patru meri, doi peri, doi pruni, zece visini si un nuc urias,sanatos, fara scorburi. Pe la ora unu noaptea, uneori, stacojiu de luna ma indeamna sa-l sorb ca pe un sirop de muguri de brad. Imbatranesc. De ce nu mai stiu sa urlu pana la capat? Imprejur aerul este saturat de sunete de greieri, de broaste, de noapte.
Vara este un anotimp ciudat. Este anotimpul mortii, categoric.
PRIMAVARA pocnesc mugurii, innebunesc iepurii, apare astenia.
TOAMNA pocnesc fructele coapte cazand pe pamantul asprit, vantul smulge frunzele plopilor, apare depresia.
IARNA pocnesc copacii de gerul lungilor nopti albe, canta lupii, apare povestea.
Vara nu se intampla nimic. De fapt se intampla: stacojiu de luna se revarsa ca o lava rece, iti rupe sufletul in fragmente infinite. Totusi identificabile, la nevoie. Poti alege din ele tot ce vrei: amintirea unei priviri, arsura unui sarut, durerea unei chemari, vuietul unei singuratati, in general gasesti totul acolo.
Oare un val poate fi mai etern decat o stanca?
Oare o soapta poate fi mai cutremuratoare decat sunetul pamantului pe capacul cosciugului?
Oare un suflet poate fi mai efemer decat o adiere de vant cu miros de menta salbatica?
Cine vrea ce, cui? Cand?
Buna Doctor Love,
Vom inversa rolurile pentru cateva clipe, pentru ca doctorii nu sunt niste mici Dumnezei atotstiutori si poate au si ei momente de cumpana...
Spui ca vara e anotimpul mortii, si ca te simti mai batran. Iti dau dreptate - in fiecare vara pe care o pui pe siragul timpului care trece, simti moartea altor veri care trec in zborul lor de aripi invizibile si lasa in urma doar fasii de gand. In stacojiul de luna regasesti verile moarte, verile de demult. Verile copilariei fara de griji, cu cer senin si vant albastru. Verile iubirilor cu parfum de stele, ascunse cu grija in inima si incuiate cu lacat in dulapul cu amintiri. Si, in general, verile in care te simteai parte din vant, din parfum, din inalt, din verdele crud... E incredibil cum o singura culoare poate sa te tortureze cu atatea amintiri. Si totusi, posibil.
La toate intrebarile cu "Oare", iti voi raspunde cu "Da". Totul este posibil. Imposibilul ni-l creem doar noi, prin unitatile de masura pe care le fabricam pentru a masura dragostea, timpul si sufletul omenesc. Asta, ca sa simtim ca avem un control, sa putem lipi etichete si sa cuantificam tot ce am trait. Transformam orice amintire in borcane cu gramajul inscriptionat pe eticheta. In realitate, nimic nu are limita sau sens, dar noi nu stim asta, pentru ca niciodata nu reusim sa aflam ce carare am sapat in sufletul cuiva sau cum am atins cu aipa vietii noastre un destin. De aici confuzia.
Acum probail te simti altfel, simti ca totul e foarte indepartat. Si totusi nu e. Toate sunt sapate adanc in tine, mai adanc si mai intens decat in stacojiul de luna. Le duci cu tine oriunde mergi. Poate unele au palit intr-atat incat nici nu-ti dai seama ca mai sunt acolo. Dar nu dispare nimic, si ajungi sa te simti ca o carte cu pagini albe pe care se scriu incet-incet filele unei povesti... Dar nimic nu te impiedica sa mai dai paginile inapoi din cand in cand...
