O sa se duca singur sa faca analize sper sa-i spuna doctorului.
Da, multumesc de gandurile bune numai ca noi ne gandim la probleme de viitor, avem 32 ani si fara copii deocamdata, ne punem problema de vindecare, ca altfel noi nu avem parinti sa ne ajute cu un pai, tot noi pe ei, ce facem ne bagam la credit pentru casa mai facem si copil ca sa raman eu singura cu astea? sau candva sa las si un copil orfan si ce stiu eu ce situatie? E mai bine in doi, dar "doi" care sa fie ok, e adevarat ca nu poti sa stii niciodata iti pica o piatra in cap, mori in accident de mashina, pica avionul, nimeni nu-ti garanteaza ca traiesti pana la 75-80 ani si atunci in somn, sau poti sa te imbolnavesti subit la 50 ani de cancer just like that. Eu aud din ce in ce mai putin de oameni care mor la peste 70 ani, prea multe cazuri de boala (nu hepatita C - altele ). Asha ma ambitionez eu,
ca oricum chiar daca nu avea hepatita c, se pot intampla altele, poate mor eu inaintea lui ca asha e soarta, si atunci mergem inainte ne vedem de treaba, sunt reincarcata. :D Oricum fericiti pe deplin nu prea, sentimentul asta e doar de moment , temporar, noi nu uitam ce problema avem, dar deocamdata fiind in tratament stiu ca totusi e bine pentru un timp macar.
Ce o sa fie dupa, asta e marea problema, daca nu e bine, nu pot sa stau asha sa fiu fericita cand boala lui avanseaza, nu stiu ce o sa facem. Eu ma simt de parca suntem pedepsiti de soarta, eu de-abia sunt cu el de 3 ani, sper totusi sa se vindece. In 2006 am fost rau, mai rau ca el, plangeam la servici fara sa ma vada nimeni, pe mine totusi m-a deprimat forumul si lungul subiect "arhiva" plus cat am citit articole scrise in engleza, am mai intrat si pe forumuri americane legate de subiect, acolo e si o lista cu cei care au murit, aoleu, dar am vazut si oameni cu familii care s-au tratat si asta e, isi continua viatza. Acum ma simt mai linistita vad ca a aprut si alt tratament, am auzit ca deja unii il urmeaza sau il vor urma, dar nu stiu despre ce e vorba.
De plecat plec in Germania sa-mi dau examenul de limba germana acolo la Goethe, stau cam doua saptamani, dar de-abia astept sa ma intorc.
Da, si simt ca este omul meu, tocmai daca era unul ca sa fie, ca sa nu fiu eu singura cum fac multzi, nu stateam. Tocmai ca ma gandesc ca iaca mi-am gasit si eu in sfarsit "omul" la 29 ani si omul asta bun nu merita sa aiba asha ceva.

Oricum fericiti pe deplin nu prea, sentimentul asta e doar de moment , temporar, noi nu uitam ce problema avem, dar deocamdata fiind in tratament stiu ca totusi e bine pentru un timp macar.
