Ello. Stiu ca tema problemelor de alimentatie a mai fost abordata pe acest forum. Personal, cunosc totul despre anorexie, bulimie, mancatul necontrolat etc. Sunt o experta in toate acestea:| Stiu ca 90% din ce inseamna aceste boli se reduce la problemele psihologice ale persoanei respective. Constientizez problema, imi dau seama de raul produs, dar fara niciun folos.
N-as putea spune cand a inceput totul, poate la 12- 13 ani, si asta pentru ca pur si simplu nu-mi amintesc cum era inainte, nu-mi amintesc o zi din viata mea cand sa ma fi simtit fericita. Si asta ma sperie teribil, pt ca trebuie sa fi existat acea zi in care sa nu ma fi gandit la corpul meu, la ceea ce mananc, la cum arat. La varsta de 10 ani cu siguranta nu tineam diete si nu ma priveam in oglinda! Si totusi, in mintea mea, nu a trecut ora in care sa nu ma fii simtit grasa.
Am 21 de ani, sunt studenta in Bucuresti si am o viata perfecta. La suprafata cel putin, pentru ca in realitate duc o lupta continua cu aceasta boala pe care o am de cand ma stiu. Ma infometez cu saptamanile. Incep printr-o dieta sanatoasa, consistenta, si in primele zile functioneaza si ma simt atat de bine, insa inevitabil incep sa reduc caloriile pe care le consum, oricat as manca mi se pare exagerat de mult, in cele din urma ajung la un post negru de cateva zile pentru a ma curata, apoi tin o dieta drastica pana cand pur si simplu nu mai pot functiona, pana cand vine dimineata in care nu ma mai pot ridica din pat. Picioarele imi tremura si nu ma pot tine pe ele, mainile, tot trupul imi tremura groaznic. Stomacul imi este atat de gol incat il simt strans, ii simt peretii lipiti si ma sufoc, nu mai pot respira. Sunt atat de ametita incat nu pot tine ochii deschisi. Ca sa ajung pana in bucatarie trebuie sa merg sprijinita, de zid, de scaune, de mobila.
Si in acel moment incepe partea a 2-a a cosmarului. Infometarea ma facea sa ma simt totusi fericita, insa acum incep sa mananc incontrolabil, si sa cad intr-o stare de deprimare cumplita. Oricat de groaznic m-as simti fizic atunci cand ma infometez, este cu mult mai insuportabila agonia psihica prin care trec atunci cand mananc. Imi amintesc cand am mancat 4 Poiana, una dupa alta, in 30 de minute, si cat am plans dupa...Mananc orice, mananc pana cand pur si simplu mi se face rau, pana cand ma doare stomacul , pana cand nu mai incape nimic si simt ca explodez. Mananc dulciuri, junk food, mancarea colegelor de apartament ...si mananc chestii care nu-mi plac. Urmeaza apoi pastilele de slabit si laxativele ... excesiv de multe... si dureri groaznice...Nu am vomitat niciodata, am incercat, insa n-am reusit, m-am speriat si consider asta o lasitate. Macar de-as duce totul pana la capat! De-as fi bulimica...as putea gasi in asta o oarecare alinare, insa nici macar demna de acest "titlu" nu sunt:))
Azi am 48 de kg, acum 5 luni aveam 40 (la 1,57m probabil 45 e o greutate normala). Voi ajunge iar la cele 40 de kg pana la sfarsitul verii, intotdeauna o fac. Insa sunt pur si simplu ostenita de drumul acesta. Am 21 de ani, mi-am trait poate o treime din viata si nu a trecut zi, chiar ora in care sa nu ma gandesc la ceea ce mananc. Cat am la dispozitie? 60-70 de ani in universul asta? o clipa fara doar si poate...si vor urma o infinitate de clipe in care nu voi mai gandi, respira, nu voi mai exista niciodata. Si imi irosesc astfel viata! Sunt atat de multe lucruri importante si atatea nenorociri, iar eu nu pot, nu reusesc sa mananc de fata cu prietenii mei, cu familia mea! Intre toate lucrurile, eu gasesc imposibil sa mananc de fata cu cineva:(( , mi-e atat de rusine cand sunt la masa cu prieteni si nu pot sa iau mai mult de cateva inghitituri de teama ca ceilalti vor rade de mine. Mananc intotdeauna singura, pazesc cand bucataria e goala si mananc pe ascuns doar la mine in camera.
Cateodata plang, alteori rad de situatia asta atat de prosteasca si comica. Asta seara sunt insa disperata de greutatea mea. Asa ca am scris aceste randuri doar ca sa-mi ocup timpul, sa stau departe de bucatarie.
Nu cred ca voi reusi vreodata sa fiu mai bine. Ma uit la mama mea, care in fiecare dimineata se cantareste si se priveste in oglinda si-mi spune cat de grasa e. Propria mea mama mi-a cumparat primele pastile de slabit, mi-a dezvaluit secretele minunate ale ceaiurilor diuretice de cand aveam 14 ani si am tinut diete impreuna cu ea. Acum imi dau seama ca doar o persoana bolnava ar putea face acest lucru unui copil care nu a fost niciodata gras, nici macar plinut, ci un copil perfect. Am crezut ca voi reusi sa ma fac bine de una singura, odata plecata la facultate, in Bucuresti, dar lucrurile merg din ce in ce mai rau fara sa pricep de ce. La 45 de ani, mama mea se afla intr-o competitie de slabit cu mine, desi incerc sa o vad cat de rar pot. Ma iubeste insa si ii e greu fara mine si stiu ca tot ce a facut a fost inconstient pentru ca nici acum nu realizeaza raul, desi i-am marturisit prin ce trec. Nu vreau sa traiesc asa tot restul vietii mele, cum o face ea, vesnic nefericita si geloasa pe tineretea si frumusetea celor din jur.
Am alaturi de mine un baiat minunat care imi spune ca ma iubeste, ca ma iubeste asa cum sunt. El nu stie ca eu ma urasc. Il ador pentru ca este singurul lucru din viata mea care imi aduce fericire. Insa ca sa ma pot privi in oglinda, trebuie sa slabesc, ca sa pot iesi in lume, trebuie sa slabesc, ca sa pot face dragoste cu iubitul meu, trebuie sa slabesc!
Nu cer sfaturi pentru ca le stiu pe toate. Am scris toate astea cu simpla dorinta de a amana inevitabilul...de a sta departe de frigider. Suna atat de penibil, dar asta e simplul adevar.