De ceva vreme ma tot gandesc si mi-am dat seama ca niciodata,dar absolut niciodata nu am fost neincrezatoare intr-un om,mai ales daca am simtit ceva pentru el.
M-am intrebat:sa fie oare naivitate faptul ca nu pun la indoiala vorbele nimanui?Nu cred.Chiar niciodata nu am cautat sa aflu daca sunt sau nu mintita.Mai devreme sau mai tarziu aflam oricum.Dar nu asta era relevant ci faptul ca sentimentul iubirii e trait fara conditii atata timp cat nu traiesti intr-o vesnica suspiciune.Sigur:samburele indoielii a dat sa incolteasca si in sufletul meu.Dar oare merita?Ce fel de viata e si aia in care te intrebi mereu:"oare ce face acum?cu cine este?unde este?".Va tine langa tine pe cineva aceasta temere?
Ce rost are neincrederea?Daca te minte,daca te insala...nu te va iubi mai mult oricat te-ai plange si ai suferi.Daca te iubeste,chiar nu mai este loc de astfel de sustituiri.