GinGin a scris:Vad ca toata lumea bata apa-n piua cu sexul in afara cercului conjugal.Dar cum vi se pare cand cresterea si educarea copiilor e comentata si hotarata cu prietenele la cafea...cand cheltuielile din casa se fac sub atenta indrumare a mamei lui...Nu tot inselat se cheama?Poti sa mai ai incredere intr-un partener care nu se culca cu alte persoane,dar in schimb isi spala rufele in public?
Bine pusa problema. Da, tot inselat este. Si cand te retragi in reverii si esti absent se cheama ca iti inseli partenerul si viata cu fantasmele si cu o realitate paralela din care iti excluzi "conjugalul". De aceea se spune "sa fii prezent la viata ta".
Iubirea este o chestiune de prezenta, de fiintare. A fi acolo cu toata fiinta. Traindu-te in profunzime, nu doar la nivelul personalitatii. Ci al Sinelui.
Si daca e o chestiune de fiintare in profunzime cu atat mai mult hartia e irelevanta. Dar daca ea ofera unora pretext de inteleptire nu trebuie s-o consideram chezasia mariajului. Fiecare dintre noi detine diferite clopotele de alarma, care sesizeaza momentele de derapare. Garantia mariajului este IUBIREA. Pentru unii insa certificatul poate trezi sau poate tine treaza constiinta. Asta se intampla cand lipseste instanta interioara - apelezi la una din exterior: promisiunea, angajamentul, etica conjugala, responsabilitatea ca parinte. Este si asta ceva. Ceva trist.
Cine ar fi fericit sa stie ca partenerul ramane in mariaj de dragul copiilor sau pentru ca a facut promisiune de fidelitate atunci cand a aspus DA? In momentul ala familia naufragiaza. Nu se scufunda dar nici nu mai navigheaza. Se lasa purtata. Spiritul de datorie, neconvingator dupa parerea mea, este cel care o poarta. Si cine face cu placere ceva din datorie si cine mai este inspirat si entuziast cand stie ca trebuie sa indeplineasca o sarcina? E nevoie de o modelare a gandirii si de trezirea sufletului sa intelegi ca spiritul de datorie iti mascheaza iubirea. I s-a intamplat lui Nisargadata. Dupa ce s-a iluminat si s-a intors din munti unde ascetiza, in familia lui, reluandu-si apoi jobbul.
Dar o optica interesanta are Jacques Salome in "Curajul de a fi tu insuti" El intreaba : cum pot armoniza responsabilitatea angajamentelor cu evolutia si transformarea propriei persoane?". Adica peste 10 ani eu mai sunt cel care a spus DA? Mai am aceleasi trairi/abordari - nu neaparat fata de partener ci fata de viata, de mine insumi/insami... Sau continuu sa spun DA pentru a nu-mi nega un angajament, din fidelitate fata de propria persoana, pentru a fi conform cu cel de atunci, cu traseul asumat, pentru a nu insela asteptarile, pentru a nu ma confrunta cu propria inconsecventa si imoralitate.....
Poate de aceea unele carti spirituale recomanda - nu jura, nu pormite, nu te pune chezas.
Si atunci, ce este peren in iubire? Si in ce nivel al fiintei trebuie sa ancorezi iubirea ca ea sa fie pururi proaspata si sa se inspire din ea insasi?. Tot textele spirituale spun ca acest nivel, al perenitatii si indestructibilitatii, este centrul fiintei, christul launtric, scanteia noastra divina (care poate fi si ea o pura idee, universul e mental, nu, poate si D-zeu e o inventie - macar sa fie una utila). Adica in Sine.
Si acest strat al fiintei se gasit, explorat si trait.