Iubirea din compasiune

M-am gandit la acest aspect pentru ca am cunoscut multi oameni care au stat ani intregi cu o persoana din compasiune,sau mila,si afirmau ca iubesc acea persoana,dar ca acea dragoste a izvorat dintr-o prea mare mila...Sau cu alte cuvinte,spun ca ajung sa iubeasca pentru ca celalalt le-a daruit in decursul timpului totul,si era imposibil ca el/ea sa ramana imun/a la aceste sentimente care pe multi (mai ales pe cei slabi si singuri) ii coplesesc.

Intrebarea mea este: poti ajunge sa iubesti un om cu adevarat doar pentru ca omul respectiv ti se ofera cu totul,si face totul pentru tine,si te iubeste neconditionat?Iar tu,pentru ca esti mai slab de inger,te lasi impresionat de gesturi pe care nu le-ar face oricine,iti devine prieten,apoi confident,apoi iubit,pentru ca asta e mersul lucrurilor in situatia de fata,apoi iti dai seama ca depinzi de gesturile lui,de tot ceea ce face,si in final,ca esti intr-o relatie care a pornit din atitudinea coplesitoare a celuilalt,din actiuni de bunatate...

Iar daca stai sa rationezi ,sa gandesti la rece,iti dai seama ca efectiv nu ai nimic in comun cu omul respectiv,ca nu exista nici super atractie,nici viata ca-ntr-o oglinda,ci doar foarte multa bunatate,intelegere,respect..Sa fie de ajuns toate astea pentru a putea sta cu un om o viata,si mai ales,sa poti afirma in anumite momente ca-l iubesti?

Cu alte cuvinte,e posibil sa iubesti un om din compasiune?

Rog sa raspunda la acest topic doar persoanele care au exemple,sau sunt in cunostinta de cauza.Nu ma intereseaza asa zisele presupuneri,ci fapte traite. Cer asta pentru ca pentru mine este un subiect destul de delicat si ma intereseaza niste pareri pertinente, sau niste experiente traite,simtite pe propria piele.

Multumesc.

Miss-Take a scris:

M-am gandit la acest aspect pentru ca am cunoscut multi oameni care au stat ani intregi cu o persoana din compasiune,sau mila,si afirmau ca iubesc acea persoana,dar ca acea dragoste a izvorat dintr-o prea mare mila...Sau cu alte cuvinte,spun ca ajung sa iubeasca pentru ca celalalt le-a daruit in decursul timpului totul,si era imposibil ca el/ea sa ramana imun/a la aceste sentimente care pe multi (mai ales pe cei slabi si singuri) ii coplesesc.

Intrebarea mea este: poti ajunge sa iubesti un om cu adevarat doar pentru ca omul respectiv ti se ofera cu totul,si face totul pentru tine,si te iubeste neconditionat?Iar tu,pentru ca esti mai slab de inger,te lasi impresionat de gesturi pe care nu le-ar face oricine,iti devine prieten,apoi confident,apoi iubit,pentru ca asta e mersul lucrurilor in situatia de fata,apoi iti dai seama ca depinzi de gesturile lui,de tot ceea ce face,si in final,ca esti intr-o relatie care a pornit din atitudinea coplesitoare a celuilalt,din actiuni de bunatate...

Iar daca stai sa rationezi ,sa gandesti la rece,iti dai seama ca efectiv nu ai nimic in comun cu omul respectiv,ca nu exista nici super atractie,nici viata ca-ntr-o oglinda,ci doar foarte multa bunatate,intelegere,respect..Sa fie de ajuns toate astea pentru a putea sta cu un om o viata,si mai ales,sa poti afirma in anumite momente ca-l iubesti?

Cu alte cuvinte,e posibil sa iubesti un om din compasiune?

Rog sa raspunda la acest topic doar persoanele care au exemple,sau sunt in cunostinta de cauza.Nu ma intereseaza asa zisele presupuneri,ci fapte traite. Cer asta pentru ca pentru mine este un subiect destul de delicat si ma intereseaza niste pareri pertinente, sau niste experiente traite,simtite pe propria piele.

Multumesc.

Nu stiu daca ii pot spune compasiune dar rusine sa ii spun mi sa intamplat.Fata frumoasa ,bine facuta ,ma iubit mult sa a facut multe pentru mine.Pe mine ma atras doar fizic si culmea nu am ajuns in pat cu ea.Pentru ea eram lumina ochilor ei si ea pentru mine nu reprezenta nimic.Nu am simti nimic pentru ea pur si simplu.Doraem sa simt dar nu exista buton sa activezi iubirea.Dar mi-a fost rusine sa ii spun.de asta am spus ca nu pre merge compasiune ci rusine .

Miss-Take a scris:

Cu alte cuvinte,e posibil sa iubesti un om din compasiune?

Nu cred ca e compasiune... ci mai degraba o alegere constienta sau subconstienta de a te multumi cu mai putin.

Unele persoane vor o iubire cu fulgere... si ajung sa-si petreaca viata in singuratate. Alte persoane realizeaza la un moment dat ca poate iubirea asta ca-n filme nu o sa apara niciodata si atunci se multumesc cu mai putin. Sentimentul de a fii iubit de o persoana pe care poti sa o respecti si pentru care, desi nu ai sentimente puternice, tot simti ceva, nu e un sentiment chiar de lepadat.

Eu fac parte din categoria celor dispusi sa riste sa ramana singuri. Am fost si in relatii in care am iubit eu mai mult si in relatii in care au iubit ele mai mult... prefer sa iubesc eu mai mult. :senile:

Miss-Take a scris:

M-am gandit la acest aspect pentru ca am cunoscut multi oameni care au stat ani intregi cu o persoana din compasiune,sau mila,si afirmau ca iubesc acea persoana,dar ca acea dragoste a izvorat dintr-o prea mare mila...Sau cu alte cuvinte,spun ca ajung sa iubeasca pentru ca celalalt le-a daruit in decursul timpului totul,si era imposibil ca el/ea sa ramana imun/a la aceste sentimente care pe multi (mai ales pe cei slabi si singuri) ii coplesesc.

Intrebarea mea este: poti ajunge sa iubesti un om cu adevarat doar pentru ca omul respectiv ti se ofera cu totul,si face totul pentru tine,si te iubeste neconditionat?Iar tu,pentru ca esti mai slab de inger,te lasi impresionat de gesturi pe care nu le-ar face oricine,iti devine prieten,apoi confident,apoi iubit,pentru ca asta e mersul lucrurilor in situatia de fata,apoi iti dai seama ca depinzi de gesturile lui,de tot ceea ce face,si in final,ca esti intr-o relatie care a pornit din atitudinea coplesitoare a celuilalt,din actiuni de bunatate...

DA

Miss-Take a scris:

Iar daca stai sa rationezi ,sa gandesti la rece,iti dai seama ca efectiv nu ai nimic in comun cu omul respectiv,ca nu exista nici super atractie,nici viata ca-ntr-o oglinda,ci doar foarte multa bunatate,intelegere,respect..Sa fie de ajuns toate astea pentru a putea sta cu un om o viata,si mai ales,sa poti afirma in anumite momente ca-l iubesti?

NU

So...poti sa iubesti un om care initial nu iti spune f multe, poate nici nu ai ocazia sa-l cunosti etc...dar care face intr-adevar tot ce spui tu acolo....DAR, daca iti dai seama ca nu ai CU ADEVARAT ce sa cauti langa el, atunci varianta I se elimina.

Nu cred ca este vorba de compasiune sau mila, ci mai degraba de nevoia de a risipi fiorul singuratatii. De obicei aceste relatii apar atunci cand persoana respectiva a trecut prin situatii tumultuoase, care i-au zdruncinat increderea in iubire, drept urmare ele vor cauta acele persoane care sa le asigure o protectie parentala, si in apropierea carora se vor simti in siguranta si protejate.

poti ajunge sa iubesti un om cu adevarat doar pentru ca omul respectiv ti se ofera cu totul,si face totul pentru tine,si te iubeste neconditionat?Iar tu,pentru ca esti mai slab de inger,te lasi impresionat de gesturi pe care nu le-ar face oricine,iti devine prieten,apoi confident,apoi iubit

Mila? Nu, nu poti sta langa cineva doar pentru ca te iubeste el. Oricat de mult te-ar iubi, oricat de frumos ti-ar vorbi, daca sentimentele nu sunt recipoce, relatie nu are nici un rost. De ce sa stai langa o persoana doar pentru ca ea te iubeste? Pentru a nu te mai simti singur? Asta e o prostie.

Miss-Take a scris:

M-am gandit la acest aspect pentru ca am cunoscut multi oameni care au stat ani intregi cu o persoana din compasiune,sau mila,si afirmau ca iubesc acea persoana,dar ca acea dragoste a izvorat dintr-o prea mare mila...Sau cu alte cuvinte,spun ca ajung sa iubeasca pentru ca celalalt le-a daruit in decursul timpului totul,si era imposibil ca el/ea sa ramana imun/a la aceste sentimente care pe multi (mai ales pe cei slabi si singuri) ii coplesesc.

Intrebarea mea este: poti ajunge sa iubesti un om cu adevarat doar pentru ca omul respectiv ti se ofera cu totul,si face totul pentru tine,si te iubeste neconditionat?Iar tu,pentru ca esti mai slab de inger,te lasi impresionat de gesturi pe care nu le-ar face oricine,iti devine prieten,apoi confident,apoi iubit,pentru ca asta e mersul lucrurilor in situatia de fata,apoi iti dai seama ca depinzi de gesturile lui,de tot ceea ce face,si in final,ca esti intr-o relatie care a pornit din atitudinea coplesitoare a celuilalt,din actiuni de bunatate...

Iar daca stai sa rationezi ,sa gandesti la rece,iti dai seama ca efectiv nu ai nimic in comun cu omul respectiv,ca nu exista nici super atractie,nici viata ca-ntr-o oglinda,ci doar foarte multa bunatate,intelegere,respect..Sa fie de ajuns toate astea pentru a putea sta cu un om o viata,si mai ales,sa poti afirma in anumite momente ca-l iubesti?

Cu alte cuvinte,e posibil sa iubesti un om din compasiune?

Rog sa raspunda la acest topic doar persoanele care au exemple,sau sunt in cunostinta de cauza.Nu ma intereseaza asa zisele presupuneri,ci fapte traite. Cer asta pentru ca pentru mine este un subiect destul de delicat si ma intereseaza niste pareri pertinente, sau niste experiente traite,simtite pe propria piele.

Multumesc.

da exista " relatii" care sunt bazate pe compasiune si mila ..... exista altele care se bazeaza pe frica de necunoscut si atunci " compasiunea" e un zid de a lua-o de la inceput..... exista altele care se bazeaza pe " trecutul cunoscut" si mila in fata singuratatii...... altele care se bazeaza doar pe pasiune ( la inceput" ) si ajunge la compasiune si mila ....... da poti iubi un om cu "lipsuri" ( fara pasiune , etc)- exista astfel de relatii .....etc....... si de aici toate variantele posibile ca rezultat.... de la amant/amanta pina la despartiri si altele........( la topicele dragoste ai destule exemple)etc.... :senile:

multa iubire

Miss-Take a scris:

Intrebarea mea este: poti ajunge sa iubesti un om cu adevarat doar pentru ca omul respectiv ti se ofera cu totul,si face totul pentru tine,si te iubeste neconditionat?Iar tu,pentru ca esti mai slab de inger,te lasi impresionat de gesturi pe care nu le-ar face oricine, iti devine prieten, apoi confident,apoi iubit,pentru ca asta e mersul lucrurilor in situatia de fata,apoi iti dai seama ca depinzi de gesturile lui,de tot ceea ce face, si in final, ca esti intr-o relatie care a pornit din atitudinea coplesitoare a celuilalt,din actiuni de bunatate...

Da. Iubirea adevarata poate sa nasca iubire. Daca descoperi pe parcurs ca acea persoana are ''ceva special ''care te incanta vei ajunge sa o iubesti. Nu va fi poate o iubire vulcanica, va fi mai potolita , dar cu siguranta mai solida decat iubirile - iluzii care se cladesc pe nisip.

Cineva care descopera o asemenea iubire nu este neaparat '' slab de inger ''

wolf79 a scris:

Nu cred ca este vorba de compasiune sau mila, ci mai degraba de nevoia de a risipi fiorul singuratatii. De obicei aceste relatii apar atunci cand persoana respectiva a trecut prin situatii tumultuoase, care i-au zdruncinat increderea in iubire, drept urmare ele vor cauta acele persoane care sa le asigure o protectie parentala, si in apropierea carora se vor simti in siguranta si protejate.

Nu vreau sa facem analogii cu singuratatea. Nu are legatura cu asta. Sa zicem ca eu sunt o femeie frumoasa care poate fi cu multi barbati,deci din start se elimina varianta singuratatii. Dar exista un om in viata mea care imi ofera totul,ma pot baza pe el oricand,si ma iubeste neconditionat. Am si eu o sclipire pentru el,in sensul ca nu il simt doar amic,prieten bun,ci as putea avea o relatie de alt gen. Insa nu e totusi fat frumos pe care il visam eu. Dar raman in aceasta relatie,pentru ca deja i-am dat sperante,l-am facut sa creada in mine,iar acum sa plec ar fi crud...deci e mila...

Si asta e doar un exemplu de ce incerc eu sa spun de fapt.

p.s.Nu ma refer nici la protectia parentala sau prieteneasca,am specificat,vad in acel om o posibila pereche.

herbert a scris:

Da. Iubirea adevarata poate sa nasca iubire. Daca descoperi pe parcurs ca acea persoana are ''ceva special ''care te incanta vei ajunge sa o iubesti. Nu va fi poate o iubire vulcanica, va fi mai potolita , dar cu siguranta mai solida decat iubirile - iluzii care se cladesc pe nisip.

Cineva care descopera o asemenea iubire nu este neaparat '' slab de inger ''

Intr-adevar,mi-a placut cel mai mult raspunsul tau. Tocmai,sa zicem ca eu sunt o femeie care cauta iubiri vulcanice.Cand e vorba de una mai potolita,asa cum spui tu,deja ma plictisesc si incepe sa imi fie mila de omul respectiv,cu cat ma avant mai tare in relatie si ma implic,cu atat imi e mai greu sa-l las,parasesc. Si stau si ma intreb: oare e pura compasiune sau daca ar disparea din viata mea mi-as da seama cata nevoie am de fapt de el? Daca mi-as da seama ca de fapt iubesc un om care nu e deloc genul meu?

the listener a scris:

da exista " relatii" care sunt bazate pe compasiune si mila .....

Yvette a scris:

Mila? Nu, nu poti sta langa cineva doar pentru ca te iubeste el.

X.E.N.A. a scris:

So...poti sa iubesti un om care initial nu iti spune f multe, poate nici nu ai ocazia sa-l cunosti etc...dar care face intr-adevar tot ce spui tu acolo....DAR, daca iti dai seama ca nu ai CU ADEVARAT ce sa cauti langa el, atunci varianta I se elimina.

Nu ai raspuns cum am intrebat eu. Nu vorbim pura teorie. Vorbim de MILA,nu de a-mi da sau nu seama ca am ce cauta langa el. Vorbim de un om idealist,dar care isi doreste foarte multa liniste. Vorbim de un om care iubeste focuril de paie dar adora linistea,pentru ca ii ofera stabilitate. Cum se impaca cele doua?

Cavaleru a scris:

Unele persoane vor o iubire cu fulgere... si ajung sa-si petreaca viata in singuratate.

Miss-Take a scris:

Dar ce se intampla daca ma multumesc cu omul asta,care imi daruieste linistea dupa care tanjesc,si peste ani si ani apare 'fulgerul'...ce fac cu sentimentele lui? De fapt,oricat de mult as tine la el,am construit o relatie in care,in prim plan,se afla,oricat de mult am incerca sa negam,sentimentul de mila,sau de siguranta,sau de stare de bine,de confort (poate nici ala) si atat. Si doare.

Indiferent cat primesti... daca nu poti sa oferi... mai devreme sau mai tarziu tot ai sa cauti altceva...

uite o poza... sa mai destindem putin atmosfera: