Am citit intr-o carte urmatoarea povestioara:
Dumnezeu daduse unui om o cruce ca sa o poarte in spinare, ca fiind destinul sau. Omul ducea crucea din greu, o cara anevoie si era suparat pe toate, in primul rand pe Dumnezeu. Se duce la El si ii reproseaza ca i-a dat o asa cruce de grea sa duca. Dumnezeu ii spune: "Bine fiule, pentru ca esti asa de suparat, te voi lasa sa iti alegi o cruce care iti va placea tie si care o vei dori, aceea o vei lua." Cauta omul o cruce si gaseste unele mult mai mari, mai aspre, mai grele, altele prea mici si usoare. Alege pana la urma una din ele si zice: " Doamne eu vreau crucea asta si nu alta."
" Esti sigur?" intreaba Dumnezeu. "Da, Doamne, foarte sigur, pe asta o vreau. Este exact cat pot eu duce!" "Uitata-te bine la ea!" Si omul vazu nici mai mult nici mai putin decat crucea pe care Dumnezeu i-o daduse de la bun inceput.
Acuma, lasand la o parte filozofiile, cred ca e foarte gresit sa ii imputam lui Dumnezeu suferintele noastre. E comod, oricum El nu Se poate apara. Cred ca daca am analiza mai atent sursa suferintelor si am fi corecti cu noi insine, am vedea ca mare parte din greutati ni le facem singuri, e lucru manual, prin diferite...erori de procedura.
Cavaleru a scris:Pentru ca marimea eroului este determinata de marimea dusmanului invins.Cand cineva isi ia crucea si gasindu-si forta interioara, adevarata putere, reuseste sa zboare cu ea... persoana respectiva devine personaj de legenda. Iar unele persoane sunt chemate sa fie personaje de legenda... Acum... nu toti raspund chemarii... uni prefera sa-si planga de mila.
Subscriu in totalitate. Nu e nimic mai gretos decat sa vezi pe cineva autocompatimindu-se si dand vina pe Cel de sus pentru marile tragedii din viata sa.