Cand trece durerea din suflet...

nu, nu ai nici o vina ca ti-ai dorit un copil. nici tu nici sotia ta nu aveati de unde stii ce va fi. si sunt convinsa ca ar fi fost la fel chiar daca l-ati fi facut intr-un moment cand si-ar fi dorit si ea.

sunt convinsa ca ati facut tot ce va stat in putere. dar din pacate uneori suntem cu adevarat neputinciosi. nu ne ramane decat sa mergem mai departe.

felicita-ti actuala sotie din partea mea pnetru rabdarea, intelegerea si sustinerea pe care ti le acorda.

e o vorba. acum depinde de tine cat crezi din ea. prea multe lacrimi varsate nu dau liniste sufletului celui plecat din aceasta lume. ;)

o visezi pe micuta? poate ne povestesti si noua.

Nu am visat-o niciodata. Insa am vise despre ea din care ma trezesc mereu intr-o stare foarte rea, apasatoare si apoi am acele perioade in care devin inert. E adevarat, in timp sunt mai rare momentele dar intensitatea este aceeasi. Am dorit o familie foarte mult si atunci cand am aflat ca este insarcinata pentru mine erau toate visele implinite, aveam tot ce imi doream si tot ce credeam ca e mai bun din lumea asta. Am fost insistent sa ne casatorim si mult timp m-am simtit vinovat ca poate mi-am dorit disperat copilul sa o fac sa ramana langa mine si visele pe care le aveam eu sa si le insuseasca si ea. Eram egoist atunci si acum regret multe dar niciodata nu am regretat ca mi-am dorit copilul. M-am simtit vinovat fata de ea, ca visele mele au distrus-o si pe ea.

Deadangel,in primul rand vreau sa-ti impartasesc parerea mea de rau pentru ceea ce s-a intamplat cu fetita ta...Stii,durerea din suflet nu va trece niciodata,oricat de crud e timpul...Atunci cand pierzi o fiinta atat de draga,nu poate fi inlocuit acel loc niciodata...Nu o sa incerc sa te consolez,pentru ca nu consider ca e cazul intr-o situatie ca asta,cuvintele sunt mici si nu pot opri durerea unui parinte. Am vazut ca ai scris ca nu vei renunta la doliu niciodata,dar nu stiu cata relavanta are asta,cred ca mai important e ce ai in suflet,ce porti cu tine,decat felul in care te imbraci sau nu mai stiu eu ce...E doar o parere.Iar faptul ca fosta ta sotie te acuza nefondat (oarecum) nu e de judecat. Pentru ambii parinti e greu in astfel de situatii dar prin criza majora trece mama copilului,cea care ii da viata,nimic nu se compara cu durerea unei femei cand isi pierde copilul. N-o vei putea ajuta sa treaca peste aceasta suferinta,daca e cineva care poate,cu siguranta ea e singura in putere; psihologul iti stabilizeaza starea si gandurile negre,dar atat;mai departe,trebuie sa gasesti in tine puterea de a te reface.

Si cred ca sotia ta e intr-adevar o femeie minunata...sa va dea Dumnezeu in continuare puterea de a merge mai departe (este al naibii de greu,chiar si dupa 5 ani,si va fi pana la sfarsitul vietii) ,cu toate ca in asemenea cazuri (poate sunt o pacatoasa) nu reusesc sa Il inteleg.

nu consider ca ai de ce sa te simti vinovat. bine, poate ai facut niste presiuni sentimentale sau mai stiu eu cum asupra fostei sotii dar nu s-a facut nimic cu forta. daca si ea a acceptat, nu ai de ce sa te simti vinovat. avem dreptul sa ne dorim. si daca celalalt cedeaza, accepta cu buna stiinta.

in ce priveste visele cred ca acele lucruri care nu ti le amintesti ar lamuri starea ta de dupa vis. te-ai gandit vreodata ca poate micuta e suparata de situatia intervenita intre tine si mama ei, de toate aceste invinuiri pe care vi le aduceti singuri?

faptul ca nu reusim sa acceptam (nu vreau sa par dura, banuiesc ca nimic nu se compara cu pierderea suferita de tine) anumite situatii ne fac sa ne simtim impovarati sufleteste.

cand a murit sora mea, rational nu puteam accepta desi ne asteptam sa plece dintre noi. dar sufleteste aveam o liniste de neclintit in mine. pana in ultima zi am tot sperat ca ea sa nu plece. dar in ziua in care a intrat in coma am visat-o. venise sa-si ia ramas bun. i-am spus sa mai stea, sa nu plece. raspunsul ei a fost "nu. eu voi pleca. e mai bine asa." ulterior am tot visat-o. dar imi aducea numai liniste in suflet.

Acceptarea pentru mine a fost o problema rezolvata de timp, nu am acceptat decat ca sunt neputincios, ca in anumite situatii nu pot face absolut nimic decat sa asist disperat la cum se naruie totul in jurul meu. M-am ridicat de la pamant, am un noroc imens sa am langa mine o sotie minunata care ma sustine si ma iubeste. Secretul ei minunat a fost ca a adus iubirea in viata mea.

Cu fosta sotie simt ca sunt lucruri nerezolvate si as vrea tare mult sa o pot ajuta pentru ca ea sufera poate mai mult decat mine si se asteapta sa fiu puternic pentru ea cand ne vom intalni. Ea inca nu vrea sa comunice cu mine deloc. Daca am reusi sa discutam si sa ne spunem ce simtim si sa ne aratam ca durerea este la fel de mare pentru amandoi am fi mai impacati. Parca suntem doua jumatati dintr-o durere care ne leaga indiferent de distanta dintre noi.

Va multumesc mult pentru raspunsuri.

incearca pe orice cale sa comunici cu ea atunci va veti vedea. intreab-o daca o viseaza pe micuta. spunei despre starile tale de dupa vise. nu stiu. cumva cauta o portita de comunicare. tu o cunosti mai bine, vei stii cum sa o abordezi astfel incat sa isi (re)deschida sufletul. poate ca o parte din comportamentul ei se datoreaza si faptului ca "ai cedat" in fata invinovatarilor ei si v-ati despartit si nu stie cum sa exprime asta. cred ca dincolo de toate invinuirile pe care ti le aduce, are nevoie de tine. de altfel tu esti singurul care ii poate intelege durerea.

macar in amintirea micutei incercati sa va intelegeti mai bine. sigur si-ar fi dorit asta. oricum invinuirile nu o vor aduce inapoi ci doar va alunga sufletul ei din preajma voastra.

Este foarte greu sa insist cu orice fata de ea pentru ca ea considera ca insistentele mele ne-au adus aici. Nu vreau sa fortez nota in nici un fel, am nevoie de multa putere sa rabd pana la momentul in care ea va alege sa discute cu mine sau o sa vina de la sine. Singurul raspuns pe care il primesc de la ea este "Cand trece durerea din suflet..."

spunei ca durerea nu va trece niciodata. poate ca in timp s-ar mai diminua ca intensitate. dar va continua sa existe. si orice durere se duce mai usor cand este impartasita cu cineva. spune-i ca esti dispus sa o asculti, sa-i asculti durerea.

si daca tot va refuza, nu ai ce-i face. tu intinzi o mana si nu ai de ce sa fi vinovat cand cand celalalt refuza sa se sprijine pe mana intinsa de tine. inseamna ca vrea sa treaca singura peste asta. dar nu va putea. i-ar fi mult mai bine sa comunice cu tine. si se va linisti si micuta.

deadangel a scris:

Mai sunt doua saptamani si se vor implini 5 ani de cand fetita mea a murit...Suferinta mea a ramas mereu aceeasi, la fel de cruda cu mine. Am primit toate sfaturile posibile sa ma impac cu ideea ca nu mai este printre noi, insa as avea nevoie sa discut cu oameni care au trecut prin asta. Despre mama copilului meu nu mai stiu nimic de aproape un an, urmeaza sa ne vedem in curand la mormantul fetitei noastre si as vrea sa fiu destul de puternic sa o pot sprijini moral macar pe ea. A trecut cineva printr-o astfel de situatie? Ma puteti sfatui?

Iti inteleg suferinta, dar am impresia ca tu cauti alte mame ce sufera pentru ca tu sa treci mai usor. Nu prea e bine. Ne poti descrie povestea ta, te intelegem, iti acordam sfaturi si momente cand te simti singura... Daca a murit de boala sau dintr-un accident, eu zic sa mergi la o asociatie si sa lupti pentru asta, nu sa cauti alte victime

Scuza-ma ca sunt direct, dar asa mi-ai dat impresia.

O viata linistita si asteptam povestea.

Breath_ a scris:

Iti inteleg suferinta, dar am impresia ca tu cauti alte mame ce sufera pentru ca tu sa treci mai usor. Nu prea e bine. Ne poti descrie povestea ta, te intelegem, iti acordam sfaturi si momente cand te simti singura... Daca a murit de boala sau dintr-un accident, eu zic sa mergi la o asociatie si sa lupti pentru asta, nu sa cauti alte victime

Scuza-ma ca sunt direct, dar asa mi-ai dat impresia.

O viata linistita si asteptam povestea.

E... tata...