De-am fi ştiut atunci să trecem indiferenţi unul pe lângă celălalt,
alta ar fi fost viaţa mea, viaţa ta...
Ne-am îmbolnăvit însă, puţin, unul de altul
şi toată înţelepciunea lumii nu ne poate lecui.
Viorica Bălteanu: Maladie
Poezii/versuri preferate
Început de giovi, Mie 18 mai 2005 · 1.730 răspunsuri · 311.622 vizualizări
Cu genunchii la gură, cu pumnii strânși,
Dorm pruncii în pântecul mumelor,
Gingașe semne de întrebare.
Cu trupul drept, cu fața în sus,
Dorm morții în adâncul pământului,
Rigide semne de exclamare.
Ce-or fi aflat? Ce categorici sunt!”
Geo Bogza: Semne.
Editat Mie 8 feb 2017 23:56
O descoperire mai veche, Maeve.
Pentru cei care rămân să plătească nota de plată când distracţia s-a terminat.
Pentru cei care rămân să facă curat când petrecerea s-a încheiat.
Pentru cei care rămân şi ascultă când toţi ceilalţi doar au vorbit. Şi apoi au plecat.
Pentru cei care rămân lângă tine şi când începe furtuna, nu doar la plajă.
Pentru cei care rămân şi dăruiesc când toţi ceilalţi au luat tot şi apoi au dispărut.
Pentru toţi cei care rămân şi mor cu tine de gât atunci când toată lumea s-a întors împotriva ta plină de furie. Ei totuşi rămân. Fără niciun alt motiv decât: "E prietenul meu!".
Pentru cei care rămân pe cale, alături de tine, atunci când trandafirii încep să dispară ‒ şi apar spinii. Când mierea se transformă în fiere. Când florile se transformă în cuie şi laudele în bice.
Pentru cei care rămân să te ajute chiar şi când nu ar trebui să o facă.
Pentru cei care rămân chiar şi după ce ai făcut-o lată.
Pentru cei care rămân şi zâmbesc chiar după ce le-ai dat motive să plângă.
Pentru cei care rămân şi iubesc chiar şi când le-ai dat motive să urască.
Pentru cei care rămân şi iartă, chiar şi atunci când până și ție ţi-e greu să te ierţi.
Pentru cei care rămân şi uită, chiar şi atunci când pare imposibil.
Pentru cei care rămân şi aleg să privească doar binele, chiar dacă răul ar fi trebuit să îi gonească demult.
Pentru cei care rămân, întru unire, pace şi iubire, când toţi ceilalţi au plecat urmându-şi orgoliul.
Pentru cei care rămân şi îţi întind mâna, atunci când toţi ceilalţi te-au înjunghiat pe la spate.
Pentru cei care rămân şi rostesc cuvinte de iubire, chiar dacă nu le meriţi.
Pentru cei care rămân şi încearcă să ajute, când toţi ceilalţi au plecat criticând.
Pentru cei care rămân şi dăruiesc în continuare, chiar dacă tu nu le-ai dat nimic.
Pentru cei care rămân chiar şi când nu mai ai nimic să le dai.
Pentru cei care rămân şi cred atunci când ceilalţi dispreţuiesc sau ignoră.
Pentru cei care rămân să aline răni. Atât pe ale tale, cât şi pe cele pe care li le-ai făcut chiar tu.
Pentru cei care rămân să îţi lipească aripile, după ce ţi s-au frânt.
Pentru cei care rămân şi luptă chiar şi când lupta pare pierdută.
Pentru cei care rămân cu tine în corabie, chiar dacă aceasta dă semne că se scufundă.
Pentru cei care rămân pe baricade, chiar dacă victoria nu e sigură.
Pentru cei care rămân şi îţi amintesc de visele tale atunci când tu ai obosit.
Pentru cei care rămân chiar şi atunci când toată lumea le spune să plece. Chiar şi tu.
Gândul meu de Preţuire. Azi şi întotdeauna. Pentru cei care rămân!
Vreau să învăţ şi eu. Să rămân. Orice-ar fi. Căci am înţeles, în sfârşit... Să pleci e uşor. Să rămâi nu!
"Floarea din asfalt"- Alexandra Svet
Râzând,
Rişti să pari nebun.
Plângând,
Rişti să pari sentimental.
Întinzând o mână cuiva,
Rişti să te implici.
Arătându-ţi sentimentele,
Rişti să te arăţi pe tine însuţi.
Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visurile tale,
Rişti să pierzi...
Iubind,
Rişti să nu fii iubit la rândul tău.
Trăind,
Rişti sa mori...
Sperând,
Rişti să disperi,
Încercând măcar,
Rişti să dai greş...
Dar dacă nu rişti nimic,
Nu faci nimic,
Nu ai nimic,
Nu eşti nimic...
( Rudyard Kipling )
"O, lumea, dacă nu-i o amăgire,
ne este un senin veșmânt.
Că ești cuvânt, că ești pământ,
nu te dezbraci de ea nicicând."
L. BLAGA- VARA DE NOIEMBRIE
Cineva din mine, căruia nu i-a rămas străină nici o suferinţă
Are, de când mă ştiu, şapte mii de ani.
Cineva din mine, care nu se lasă corupt de glorii deşarte
Are, cu tot mai multă îndărătnicie, şaptesprezece ani.
Iar vârstele obişnuite ale vieţii omeneşti
Nu îmi ating în nici un fel esenţa.
Am avut toată viaţa şapte mii de ani,
Dar trecând prin ispitele şi ticăloşia lumii,
Iconoclast şi tot mai plin de revoltă,
Am să mor de şaptesprezece ani.
Geo Bogza- Ani si varste
Nu-s versuri, dar suna ca unele.
"Primavara e cand nu regreti nimic. Primavara e cand treci pe strada si zambesti necunoscutilor, fara motiv. Primavara e cand iti esti tie insuti de ajuns sa fii fericit. Primavara e cand te opresti sa daruiesti si il intrebi pe cersetor cum il cheama. Se uita mirat la tine. L-ai vazut! Ai vazut ca e om. E primavara! Primavara e cand te opresti sa vorbesti cu un catel care doarme intins la soare. Cu o gargarita ce s-a aventurat pe o frunza. Cu un prieten cu care n-ai mai vorbit de un milion de ani. Cu batrana din colt care vinde usturoi si e suparata ca pe ea n-o iubeste nimeni de 1 martie. Primavara e cand iubesti si nu astepti sa fii iubit.
Primavara e cand abia astepti nu sa primesti flori, ci sa daruiesti. Primavara e cand cineva te-a ranit, dar, pur si simplu, ii multumesti. Ca uite asa, poti sa inveti cum sa ierti. Primavara e cand ai putea fi gelos, dar, pur si simplu, nu esti, caci realizezi ca nu poti trai o viata temandu-te de toti oamenii mai frumosi, mai destepti, mai buni ce-ar putea aparea sa-ti ia locul in viata celui iubit. Asa ca ridici din umeri, continuand sa fii tu. Primavara e atunci cand cineva te-a dezamagit crunt, dar alegi sa taci, sa nu spui nimic si sa vezi in continuare tot ce are bun. Primavara e cand un vis ti s-a facut tandari si te apleci sa culegi, cantand, cioburi de nadejde si de credinta, sa faci unul mai bun. Primavara e cand ai putea sa vezi ce nu ai, dar alegi sa multumesti pentru tot ce ai primit. Primavara e atunci cand crezi in minuni. Cea mai mare parandu-ti a fi...chiar tu. Primavara e cand a iesit soarele, cand s-a topit zapada, cand au aparut ghioceii si cand toata lumea incepe, in sfarsit, sa reflecte, dupa o iarna lunga si grea, ce ai tu in suflet. Mereu.
Primavara esti tu. Uneori insa uiti."
Floarea din asfalt
Editat Vin 24 feb 2017 22:02
e scrisa de Alexandra Svet?
Da, se pare ca asa se numeste, eu o stiam doar sub pseudonimul Floare Albastra. Am descoperit-o pe facebook. :)
Suprema servitoare
Incomparabilei Profira
O, servitoare, dulce servitoare
Din îngereasca mea copilărie,
Îţi miroseam cu lăcomie fusta
Plină de purici din bucătărie
Şi-ţi căutam chiloţii sub saltele
Ca să le sorb cerescul lor parfum,
Cu nara dilatată, cu ochi umezi,
Cu inima făcînd trans-bara-bum!
Sutienul tău mototolit şi acru,
Ham pentru ţîţa grea de arpacaş,
Îl sărutam, mi-l potriveam cu cîrpe
În magazii obscure de la Iaşi.
O, servitoare, dulce servitoare,
Cînd adormeai în terfe şi sudori,
M-apropiam de tine cu sfială
Să-ţi văd coapsele moi cu floci şi pori.
Aveai mamela bleagă cît ceaunul
Şi la mijloc cu sfîrcul urduros.
Ţi le-am zărit pe geam într-o amiază
Cînd să le speli într-un lighean le-ai scos.
Oh, părul gras, cu rădăcina tare,
Dat la culcare cu petrol lampant,
Înfierbînta în el orice agrafă.
Iar curul tău gigantic şi vibrant,
Cu bucile cum pernele şi roşii,
Purtat în rochii leoarcă de lături,
Ţi-l arătai, pe putini aplecată,
Punînd cu-nţelepciune murături!!!
Emil Brumaru