Zi-mi despre el tot ce pofteşti: cunosc ce lipsuri are fiul meu.
Nu-l
Început de giovi, Mie 18 mai 2005 · 1.730 răspunsuri · 311.622 vizualizări
Zi-mi despre el tot ce pofteşti: cunosc ce lipsuri are fiul meu.
Nu-l
Adorm adanc Bucegii, si Noaptea-i netezeste,
Pe tamplele lor arse, cu mainile-amandoua.
Sclipesc pe frunti golase, ce somnul umezeste,
Broboane mari de roua.
Doar vaile-aburite huiesc fara-ncetare
Si darele de ceata, ca niste serpi, la poale
Se duc pe nesimtite si curg in departare
Cu apele la vale.
Atunci Singuratatea se scoala-ngandurata
Si umbla, visatoare, pe stresini de-naltime.
Sta ceasuri neclintita, de-o stanca razimata,
Si cata-n adancime.
Da drumul unei pietre si-asculta, -ncremenita,
Cum bubuie-n adancuri pana nu se mai aude,
Cu fata-n sus pe urma se-ntinde, aiurita,
In ierburile ude.
Se uita lung la stele cum ard nalucitoare …
Asculta-n fund moliftii vibrand ca niste clape.
Pe ceruri trece luna, plutind stralucitoare,
Cu lebada pe ape.
Asa isi duce veghea pe culme sus, desteapta,
Si de urat tot timpul ea singura isi tine …
Din cand in cand tresare si sade … parc-asteapta
Dar, nimenea nu vine!
V.V
Editat Mar 27 nov 2012 06:39
Mortul vede zbuciumul vieţii ca pe-o chestie inutilă. Manon
şi dacă pică serverul mai sunt poet?
şi dacă pică brusc internetul în toată lumea
cine va mai auzi de mine?
mi-ar plăcea să se dea o lege
prin care să se interzică poezia în locurile publice
să te duci în locurile special amenajate
cu un creion şi o foaie de hârtie
să scrii numai pentru tine
ca şi când poezia ta
ar fi un inel de logodnă
sau o promisiune de iubire
mi-am rănit sufletul pe hârtie
într-o baltă de cuvinte
tu îi spui clişeu
deşeu
sau pur şi simplu
vorbărie
în timp ce poezia
este o trecere de pietoni
între viaţă şi moarte
sau un mistreţ fugărit de alice
într-o pădure virgină
ceea ce scriu nu-i o simplă îndeletnicire
ci o dedicaţie pentru Dumnezeu
care uneori îţi pune palma
pe frunte
femeie
chiar dacă viaţa înseamnă un spital
în care oamenii te tratează
cu pastile de sictir
în timp ce moartea inventariază
suflete
dacă ar pica internetul
aş merge cu picioarele goale prin ţărână
să simt trupul rece al înaintaşilor mei
sau m-aş tunde zero
să nu-şi dea nimeni seama
cât de frumos ninge
aş renunţa la această vorbărie
şi ţi-aş trage un şut acolo
unde
te doare cel mai tare
să-ţi arăt
cât de mult te iubesc
m-am născut pe Google
toată lumea ştie
şi tot caut, tot caut locul
în care
să mă spovedesc
***
afară ninge rar, cu fulgi de moarte albă
şi lacrimi îngheţate îmi sunt lucie salbă,
iar frigul ascuţit îmi zgârie retina,
afară ninge rar şi neagră e lumina.
afară ninge rar, încărunţind pământul,
îmi este dor de tine şi bate-n geamuri vântul,
la margine de drum, doi oameni de zăpadă,
afară ninge rar, cu gesturi de bravadă.
afară ninge rar şi tremură copacii,
şi tremură şi sfinţii şi tremură şi dracii
şi tremură şi morţii când frigul îi încinge,
afară ninge rar şi rar afară ninge.
***
mă întâlnesc prin vise cu fostele iubite
şi le întreb adesea: de ce m-aţi părăsit?
şi îmi răspund mirate, cu genele lipite:
noi suntem tot aicea, tu însă ai murit...
ce viaţă este asta, ca vântul şi morişca?
de ce îi spunem viaţă, când nu ştim ce e după?
de ce iubirea noastră se joacă-ntruna rişca?
şi când suntem pe-aproape, pământul o astupă?
mă întâlnesc prin vise cu fostele amante
şi ele mă întreabă... şi nu vreau să le mint;
de la atâtea gânduri şi gesturi dezarmante
voi celebra cu crucea - o nuntă de argint.
***
Trăim într-o lume de minuni banale
în care răul devine credinţa cea mai de preţ
şi te întrebi de ce strig?
Trezeşte-te, copile,
îţi dăruiesc un nou suflet făurit de inima mea,
încă nestinsă de alizeele dorului!
Te-aştept la statuia ce-şi plânge speranţa
în fântâna dorinţelor,
numai acolo
oamenii sunt fără măşti,
o mie de ochi nemişcaţi
în o mie şi una de nopţi.
Mă rog să plouă peste dunele planetei albastre,
să încolţească seminţele noastre
însetate de iubire.
În depărtare aud cântecul fantomatic
al nibelungilor,
Odin încă-şi mai cheamă bravii luptători.
Bătrâne,
viermii ne surpă vieţile,
suntem marionetele războiului in vitro,
sclavii propriului nostru coşmar.
Azi curcubeul este ucis de zeul smog,
Valhalla a fost înghiţită de mâncătorii de visuri
adulatorii prezentul putred
pe aleea celebrităţilor,
Alte stele răsar, cerul îl ating cu mâna
zeii de râncedă carne.
Trăim într-o lume de minuni banale
în care binele este privit cu răutate şi dispreţ
şi te întrebi de ce n-adorm?
O să ajungem să-l clonăm pe Iisus,
îl vom ucide a doua oară,
cu nepăsare, cu ignoranţă,
cu sânge rece,
îl vom îngropa de viu,
astfel n-o să ne mai orbească
lumina de Paşte.
Vom inventa chiar şi maşina timpului
şi vom fugi în viitorul extatic,
acolo unde clepsidrele
sunt goale.
Îmi vine să m-arunc cu braţele deschise
în somnul adânc,
dar mâncătorii de visuri sunt pretutindeni
şi prefer să scriu şi iar să scriu...
Ionuţ Caragea
Editat Joi 29 nov 2012 06:01
Frumuseţea unui trandafir este şi ea o iluzie. Dar dacă
Trei feţe
Copilul r
Cei singuri cu adevărat
Nu sunt acei ce pl
Ce regret
Vijelioase flori, din p
Lucian Blaga
Tămâie şi fulgi
Lumini scăpate din cuptor se zbat între pereţi.
Şi trupul moale ca de în curat
şi părul ţi l-ai uns peste-o cadelniţă-n tămâie,
fir de fir,
ca să miroşi la fel c-un patrafir.
Prin sat trec sanii grele de tăceri.
Cu genele ghicesc poteca sărutărilor de ieri.
Fulgi moi şi graşi îmi troienesc
în pace lumea ca de scrum,
şi fulgi de-aramă azvârliţi din cer
par clopoţeii atârnaţi
de gâtul paşilor de cai pe drum.
Ciobanii întârziaţi pe uliţi simt
ca cei cari s-au culcat
au clipe de tămâie şi de in
curat.
Curat.
(1921)
Lucian Blaga
Oglinda din adânc
Când mă privesc într-o fântână
mă văd cu-adevărat în zi
aşa cum sunt şi-am fost şi-oi fi.
Când mă privesc într-o fântână
ghicesc în faţa mea bătrână
cum ceruri şi pământ se-ngână.
Când mă privesc într-o fântână
ştiu că-n adâncuri foste mume
îmi ţin oglindă, ochi de lume.
Când mă privesc într-o fântână
îmi văd şi soarta, uit de nume.
Editat Mie 12 dec 2012 06:16