O lume minunata !

Ravl a scris:

Stii , asta'i un razboi pierdut , din nefericire .

-Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta,nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere.[/i]"

Of Raul, te rog.

Suntem si devenim ce hranim mai mult din noi - lup sau miel.

Ramanem ce alimentam in continuare.

Nu ce clcam ne repreznta, ci ce rezistam in marea majoritate a timpului.

Hai sa o pun si la tine, ca aici intra mai multi.

Povestea din spate

Nu era prima oara cand ma aflam in acea sala si nu era nici prima ocazie in care ii priveam pe acesti oameni. Dar era prima data cand imi venea in minte un gand

Doamne cat de frumos...imi aminteste perfect de ..femeia din parc...nu am sa o uit niciodata!

Ea m-a invatat sa privesc dincolo de chip, mai mult decat altii.

Stateam ieri in parc asteptand sa apara , si cum intarzia am inceput sa ma delectez cu 'statuile vii' din jurul meu. Mi-a atras atentia o femeie de vreo 30 de ani, cu o tigara in mana..Privea in gol. Picior peste picor, cu spatele drept, cu parul oarecum ciufulit si totodata aranjat..privea in gol si am observat : era mica, dar lucea - o lacrima.

Nu era o femeie frumoasa, dar nici urata..in afara de o alunita mare deasupra sprancenei drepte, avea totusi trasaturi finute la fata.

Nu ma pricep eu la tigari, dar parca tigara ei crea prea mult fum pentru nimic..ma intrebam cat de repede are sa o termine, ba chiar m-am si uitat la ceas..si tot n-a terminat-o ..caci a aruncat-o mai repede decat ii era dat si a calcat-o suav cu piciorul..ah, ce piciorus de gazela avea..atunci am remarcat cat era de slaba si ..pielea ei atat de alba.

Si-a scos mobilul din poseta si s-a uitat la el indelung..atunci si-a dus si mana la obraz de si-a sters lacrima..nu mai lucea. Era trista cand si-a intros privirile spre directia mea, ah, cat era de trista.

A pus cuminte mobilul la loc in poseta , s-a ridicat incet si a pornit spre iesirea din parc..am vrut s-o strig, dar iar, as fi fost luata de nebun..si eu asteptam pe cineva..

Peste o jumatate de ora a aparut, am stat la un pahar de vorba si apoi m-am indreptat spre casa. Nu puteam nici cum sa imi scot din minte tigara..prea mult fum pentru nimic, dar nici lacrima : atat de tare stralucea!

O caut din priviri tot drumul spre casa, dar bineinteles ca hazardul nu isi are loc atunci cand ti-l doresti. Adorm si o visez (obisnuiesc sa imi continui in somn ziua)..ma trezesc trist si ma uit in oglinda din baie : aceeasi privire pierduta pe care o avea femeia din parc.

Mai bine eram nebun si alergam dupa ea atunci cand am avut ocazia..acum ma chinuie gandul ca e undeva singura, intr-o casa pustie, gandindu-se ca nimeni nu o cauta.

Ma simt groaznic si stiu ca sunt vinovat, da , eu..care puteam atunci sa o fac sa zambeasca..stiu ca pot mereu sa fac asta, e ceva din mine.

Eu chemam si asteptam ..ea nu chema dar astepta ..si am vazut eu asta...si acum din cauza mea e si mai trista..o simt.

Nu poti ajuta pe toata lumea. Uneori incercand sa ajutam straini ii uitam pe cei de langa noi.

Si pe mine ma zgarma lucrul asta. Si, de multe ori, datorita faptului ca imi doresc sa ajut fac tampenii. Asta pentru ca ajutorul neconditionat starneste suspiciuni.

Ciudat e ca, la randul meu, daca primesc ajutor neconditionat din partea cuiva suspectez persoana respectiva de intentii necurate (cine stie ce vrea asta de la mine!).

Am gasit acum vreun an un citat, nu mai stiu unde, mereu sunt superficiala, aiurita si niciodata nu rein tot ce citesc, tot ce aud, chiar daca ma impresioneaza profund, cel putin, nu retin intrutotul, dar citatul ala spunea cam asta: daca am reusi sa privim oamenii dincolo de principii, conventiente, idei preconcepute, antipatii, ura etc. etc. am descoperi frumusetea.

stiu si inteleg ce vrei sa-mi transmiti.

dar asta sunt eu, ma strofoc.

Si eu ma strofoc, crede-ma. Un vierme mereu ma zgarma: baga-te! apara! ajuta! fa! drege! Te inteleg.

Ieri, cand am facut afirmatia ca exteriorul reflecta interiorul, m-am referit la mine. Si cealalalta afirmatie, cea referitoare la ochiul care supervizeaza totul, nu se referea nici la mine, nici la tine, ci era doar o concluzie la care am ajuns eu in urma a ceva ce citisem.

Mai vreau sa zic, tu stii asta, ca ceea ce unuia ii pare drept, altul poate considera nedreptate, de-aia nu tb. sa ne burzuluim atat si sa consumam energie cautand un castigator. I-adevarat ca nu trebuie incurajati agresorii, dar nici nu-s de acord sa dam prilejul unora sa se victimizeze intruna, pt. ca le facem rau. Dar, pana la urma, de unde stim noi cine-i victima si cine-i agresorul si care dintre ei sufera mai tare? Pentru ca, echilibrul nu te indeamna sa agresezi pe altul si te face imun la agresiuni. Cine-i echilibrat nu agreseaza si nu se simte agresat.

Foarte frumos stupid_me ! Imi pare rau ca nu am descoperit topicul pana acum.

Z e r o a scris:

Asa ca, in caz ca pe viitor vei avea probleme in a-i iubi sau intele pe ceilalti, nu uita sa incerci sa le descoperi povestea. Poate ii vei intelege

Hmm, haideti sa va spun o povestioara care se incadreaza perfect in cele spuse de voi .

Intr-o zi, cand eram boboc la liceu, am vazut un coleg plecand pe drumul de la scoala spre casa. Numele lui era Kyle. Parea ca isi cara toate cartile cu el. Ma gandeam: "De ce si-ar cara cineva acasa toate cartile ? Trebuie sa fie un tocilar."

Aveam planuri pentru intreg weekend-ul (petreceri si jocuri de fotbal cu prietenii), astfel incat am ridicat din umeri si mi-am vazut de drumul meu.

Mergand, am vazut o ceata de vlajgani alergand spre el. Au fugit spre el, i-au lovit maldarul de carti si l-au imbrancit, iar el a cazut in noroi. I-au sarit ochelarii pe care i-am vazut aterizand in iarba la cativa metri mai departe de el. A privit in sus si atunci am vazut acea tristete teribila din ochii sai.

Mi s-a facut mila. M-am indreptat rapid spre el si in timp ce bajbaia dupa ochelari i-am vazut o lacrima alunecandu-i din ochi. Inmanandu-i ochelarii i-am spus :

- "Indivizii aceia sunt niste nenorociti. Ar trebui sa-si vada de-ale lor." M-a privit si mi-a spus "Multumesc." Avea un zambet mare pe fata. Era unul din acele zambete care arata o recunostinta reala.

L-am ajutat sa-si adune cartile si l-am intrebat unde locuieste. S-a dovedit ca locuia langa mine, asa ca l-am intrebat cum de nu l-am mai vazut niciodata. Mi-a spus ca a urmat o scoala particulara pana acum.

Nu ma mai imprietenisem cu nimeni care sa fi urmat o scoala particulara. Am vorbit tot drumul spre casa in timp ce l-am ajutat sa care o parte din carti. S-a dovedit a fi un tip tare de treaba. L-am intrebat daca ar dori sa joace fotbal cu mine si prietenii mei. A raspuns afirmativ. Am fost alaturi tot weekend-ul si pe masura ce-l cunosteam mai bine imi placea tot mai mult. Prietenii mei simteau la fel.

A venit si ziua de luni si l-am vazut pe Kyle carandu-si din nou maldarul de carti. L-am oprit si i-am spus :

- "Baiete, ai sa-ti faci niste muschi grozavi daca le tot cari zilnic !" A ras doar si mi-a dat jumatate din ele.

In cei patru ani care au urmat Kyle si cu mine am devenit prieteni buni. Cand eram in ultimul an am inceput sa ne gandim la facultate. Kyle s-a decis sa mearga la Georgetown, iar eu la Duke. Stiam ca vom ramane mereu prieteni si ca distanta nu va fi o problema. El urma sa fie doctor iar eu sportiv.

Kyle era oratorul clasei. Il tachinam mereu ca este un tocilar. Trebuia sa pregateasca un discurs pentru absolvire. Eram foarte fericit ca nu eram eu acela care trebuia sa ma ridic si sa vorbesc in fata tuturor.

In ziua absolvirii l-am vazut pe Kyle. Arata grozav. Era unul din acei tipi care s-au regasit cu adevarat pe sine in timpul liceului. Se maturizase si chiar ii statea bine cu ochelari. Avea mai multe intalniri decat mine si toate fetele il placeau. Cateodata deveneam chiar gelos. Azi era una din acele zile.

Am vazut ca era emotionat in legatura cu discursul sau. Asa ca l-am tras mai in spate si i-am spus:

- "Hei, domnule, vei fi minunat !" El s-a uitat la mine cu una din acele priviri recunoscatoare si a zambit. "Multumesc," a spus.

Cand trebuia sa intervina, si-a dres glasul si a inceput. "Momentul absolvirii este unul in care multumesti tuturor celor care te-au ajutat in toti acesti patru ani: parinti, profesori, frati, antrenori ... dar mai ales prietenilor. Vreau sa va spun ca a fi prietenul cuiva este cel mai frumos dar pe care il poti oferi. Va voi spune o poveste. "

Mi-am privit prietenul, nevenindu-mi sa cred ca istoriseste povestea primei zile in care ne-am intalnit. A marturisit ca planuise sa se sinucida in acel weekend. A povestit cum si-a curatat vestiarul pentru ca mama lui sa nu trebuiasca s-o faca mai tarziu si cum isi cara toate lucrurile acasa. M-a privit adanc si mi-a zambit scurt.

"Din fericire, am fost salvat. Prietenul meu m-a salvat de la acest gest teribil."

Multimea asculta cu respiratia taiata cum acest tanar popular isi povestea momentul sau de slabiciune. I-am vazut pe mama si pe tatal sau care ma priveau cu acelasi zambet recunoscator. Pana in acel moment nu realizasem profunzimea a ceea ce facusem..

Nu subestimati niciodata puterea actiunilor dumneavoastra. Cu totii avem un impact asupra celorlalte persoane.

Cu un mic gest putem schimba viata cuiva. Nu exista inceput sau sfarsit pentru aceasta. Ieri este istorie. Maine e un mister. Iar ziua de azi este un cadou.

Imi place aici