O zi plina de Dumnezeu, atat in bucurii, cat si in necazuri!
Ieri m-am lovit frontal de apogeul temerilor mele celor mai aprige. Si anume, teama de boli. Ba mai mult, de boala incurabila care ajunge sa afecteze atat starea psihicului cat si linistea celor dragi.
Nu am sa detaliez cum am reusit sa ma pricopsesc eu de aceasta 'ciuperca' imaginara, ajunge doar sa mentionez ca de ceva timp ma lupt cu mine sa nu ma mai gandesc la catastrofe care, chipurile, pot sa apara cand ti-e lumea mai draga. Si mai mult, intamplarile nu ma ajuta deloc, ba chiar ma aduc in mijlocul unui cerc vicios care ma afunda tot mai tare in griji, nelinisti si ganduri pesimiste. Si s-au adunat in timp, dar au cladit ceva destul de solid in jurul meu.
Acum, eu recunosc si scopul lor:
1. Or sa ma faca 'knock out' odata.
2. Or sa imi iasa prin toti porii si sa le dau naibii, usurandu-mi viata.
'Gandeste pozitiv!' - o aud pe bunica.
'Nu ma las pana nu ajung la cutit' - se autoironiza tata.
Booon. Toate ca si toate. Dar cand tu, om sanatos la cap, la trup, realizat in viata pentru aceasta etapa, cu oameni dragi alaturi si momente incredibil de fascinante - incepi sa iti plangi de mila ca un biet muribund parca cules din 'Povestile cu si despre ciuma mancata pe paine, dimineata la amiaz si seara' - e cazul ca destinul sa iti traga sanatos si strasnic - o palma.
Sau un pumn.
Eu meritam chiar mai multi, recunosc.
Seara intre prieteni. Vechi prieteni. Ajung ultimul. Urma sa primesc o invitatie la nunta unuia dintre ei. Trei persoane cunoscute imi lumineaza incaperea gandurilor. Imi era dor de ei si vreau cumva sa pot pastra aceste momente ca pe niste adevarate comori. Nu eram toti ca si pe vreumuri, ne intalnim si asa extrem de rar..si, cine stie cand ne vom mai revedea. Gata. E cazul sa te bucuri de clipa. Sa poti prinde intensitatea ei!
- 'Buna, imi cer scuze ca am intarziat. Doamne, cate am pe cap.'
Si cu asta a inceput. Atunci am observat-o.
Deci chiar exista ochi de culoarea murei! Luceau atat de puternic, incat pentru un moment am avut impresia ca odata, ne-am mai intalnit. Purtau cu ei fuga aceea timida a unei caprioare incoltite din toate partile, care totusi ar sta, dar ii e teama sa nu o farame un gest barbar venit din partea care nu se vede.
Si mama are ochi de caprioara...Dar stai putin, ce cauta faptura asta la masa cu noi?
Mai bine insistam asupra intrebarii incoltite in momentul intalnirii privirii ei. Dar nu am facut-o, bineinteles. Eram mult prea preocupat sa palavragesc ca pe vremuri, cu ei. Sa aflu care ce a mai facut, desfacut, inventat, reparat. Deh, eram in urma.
De fapt, e o metoda semiconstienta pe care rar o recunosc in fata cuiva. Acaparam atentia prin povestile mele spuse cu exuberanta-mi repeziciune si energie, in timp ce strapungeam din umbra fiecare coltisor al privirilor, gesturilor, carismei lor..astfel incat sa ma asigur ca sunt bine.
Nu ma interseaza cum , cand, cu cine, unde, de ce...atata timp cat au ei sufletelul curat si impacat.
Dar, odata luat avantul, greu mai pot frana. Mai ales atunci cand nu am motiv serios sa o fac. Si atunci am facut-o de oaie.
................................................................................
....
'Eh, dar atunci ce pot sa spun eu?' replica timid, dar hotarat..si Dumnezeule..(cheri..)..atat de moale.
'Sotul meu a fost operat azi. E la oncologie, aici. De aceea stau la M., pentru ca noi nu suntem din acest oras. Are 38 de ani de abia si ne asteapta doi copii frumosi acasa.'
Am ramas perplex. Unde, cand, cum?..si la naiba, DE CE..m-a traznit.
Eu sunt cel care ia in brate, da atunci cand ma ascund..cand mi-e mi-e bine..doar atunci pot ceilalti sa isi lase greutatea pe mine cu toata refularea de care simtenevoia sa se debaraseze. Dar acum?
La naiba, eram descoperit. Stia deja ca momentan nu stau drept.
'Imi pare rau. Chiar nu stiu ce sa spun. Cancerul e o boala care descoperita la timp, se poate vindeca.'
Bullshit. Pana si eu credeam ce spun. Un rahat. Aia e cancerul. Cel mai mare rahat din intreaga lume.
................................................................................
....
'Azi am intalnit numai oameni minunati!'. Isi sterse lacrimile.
'Te vad pe tine mare, puternic, realizat..si l-ai pierdut si tu destul de devreme pe taticul tau...si uite asa imi vad prin tine, copilul meu, care va creste mare, poate fara un tata. Si uite ca se poate. Si e un semn, ca orice ar fi, va fi bine'.
Ce sa mai zic. Nimic. Am tacut, cum nu imi sta in fire deloc. Dar da, am invatat ca in viata e cazul sa mai si taci. Sa mai si asculti. Sa mai iei aminte..si sa primesti atunci cand cineva te invita sa ..
'Te bucuri de simplitate. De fiecare moment mic. Sa te bucuri de fiecare floare intalnita in cale. Uitati-va si voi cate culori sunt in jurul nostru..cata fericire avem posibilitatea sa respiram zi de zi. Ai fost la gradina botanica? Acum e minunata. Toamna e un pictor desavarsit'
Revin insufletit cu..
'Da, ador natura. De fapt, muntele pentru mine e acasa. Si padurea..si da, e minunat acum in gradina botanica. Cu frunze pe jos..sau poate erau doar pietre.'
................................................................................
....
Isi sterse la crimile, M. nu se lasa:
'Gata. Ce am vorbit noi adineauri? Suntem puternica, da? Trebuie sa fim puternica. E tot ce putem face, si e obligatoriu sa facem ce putem'
Ah, M. ..anul acesta termina medicina..dar de fapt, stie sau nu ..e un adevarat balsam pentru sufletele chinuite. E doctor..de oameni.
Trebuie sa mai spun si eu ceva. Femeia aceasta isi punea sufletul cu atat gingasie si..daruia, dar totodata cerea..o mangaiere.
'Uite. Am sa o spun cu voce tare' (sunt puternic?). 'Eu unul cred in Dumnezeu..indiferent de religii si credinte si ce mai vreti voi, CRED si cu asta basta. Chiar stiu ca acolo sus, cineva ma iubeste. Numai ca ma depaseste..si cand ma depaseste trebuie sa accept si sa fac bine sa il las pe EL sa 'isi bata capul' si sa repare. Iar noi, sa ramanem cu lucrurile noastre mici - si sa lasam valul sa curga, toamna sa ne aline...sa ne poarte oriunde stie El ca e cazul a fi purtati....'
'Da. Sa-L lasam pe el cu lucrurile mari.'
'Da, ..de fapt fericirea in asta consta. In impacare. Impacarea cu tine, cu cei din jur..si cu El.'
................................................................................
.....
Si s-a dus. Si seara am fost foarte agitat, iar noaptea am avut cosmaruri..si n-am putut nici sa beau.
Cum sa merg mai departe fara El?...nu pot, e acolo! De ce sa tac, cand tot mai greu mi-e cand nu-L aud?..Doamne, ce bine ca esti!
Suna cliseic pentru multi. Nu-mi pasa. Azi am cantat iar pe strada si ..am simtit vantul cum imi mangaie timpanul. Si nu mai mi-e teama de boli. Iar asta, nu pentru ca sunt eu puternic (cum spun toti), si nici pentru ca nu sunt puternic (cum a spus mama de curand, cu privire la ..experientele neplacute care uneori ma depasesc cand se aduna)..ci pentru ca il las pe El sa se ocupe de ce ma depaseste pe mine
.)
Il las pe el sa se ocupe DE CE boli, DE CE criminali, DE CE tiranie, DE CE rau, DE CE chinuri...e treaba Lui. Nu a mea.
A mea treaba e sa traiesc cu lucrurile mici. Sa lupt cand trebuie, sa ajut cand pot, sa dorm cand nu mai pot.
Credeam si atunci, dar am uitat sa pretuiesc credinta asta ca pe un dar. Si Doamne, cat de dor imi era de tine..si cat m-am mai putut chinui de crunt in lipsa ta.
Si multumesc, Doamne, ca mi-ai adus in dar aceasta ... minune. Caci da, e o adevarata minune sa pot respira usor, ca un fulg care se bucura pur si simplu, pe cat poate, de zbor.
Stiau cu siguranta si pistolarii, cand spuneau ce spuneau :
'Don't you cry tonight.
I still love you baby.
Don't you cry tonight.
Don't you cry tonight. T
here's a heaven above you baby ...'
nu Raule? :D
LuciaD a scris:Cu drag,Lucia
Cu drag,
Primim!
),de momentele in care comunic cu persoane extraordinare,de fiecare bucatica de ciocolata.