“Ai milă de mine, Doamne, căci singurătatea mă apasă. Nu aştept nimic. Mă aflu în această cameră în care nimeni nu îmi vorbeşte. Şi totuşi, nu prezenţe îţi cer, căci mă simt şi mai pierdută când mă afund în mulţime. O alta, asemenea mie, singură şi ea într-o cameră, este totuşi fericită, ştiindu-i pe cei dragi în casă. Nu îi aude, nu îi vede; nu primeşte nimic de la ei în această clipă; dar îi este de ajuns, pentru fericirea ei, să îşi ştie casa locuită.
Doamne, nu îţi cer nimic care să poată fi văzut sau auzit – minunile tale nu sunt pentru simţuri; ci îmi este de ajuns, pentru a mă vindeca, să îmi luminezi spiritul asupra casei mele.
Călătorul în deşert, plecat din locuinţa sa, chiar ştiind-o la capătul lumii se bucură de ea; depărtarea nu îl împiedică să fie hrănit de ea, iar dacă moare, moare în iubire. Nu îţi cer, Doamne, nici să îmi fie casa aproape.
Trecătorul din mulţime, impresionat de chipul unei necunoscute, se transfigurează, chiar dacă nu este pentru el; asemenea unui soldat îndrăgostit de regină, el devine soldatul ei. Nu îţi cer, Doamne, nici măcar să-mi fie casa făgăduită.
În largul mărilor, navigatori înflăcăraţi îşi închină destinul unei insule care nu există; pe corabie, aceştia îi cântă imnul şi sunt fericiţi; nu insula umple inima lor, ci imnul. Nu îţi cer, Doamne, nici măcar să am o casă undeva.
Singurătatea, Doamne, nu este decât rodul sufletului infirm. Patria în care sufletul sălăşluieşte este sensul lucrurilor, aşa cum templul este sensul pietrelor. Sufletul nu are aripi decât pentru acest loc. El nu se bucură de obiecte, ci de ceea ce poate citi în miezul lor, care le leagă.
Doar învaţă-mă să citesc; atunci, Doamne, singurătatea mea se va sfârşi.”
Citadela - Antoine de Saint Exupery
***
“Dacă dragostea ta nu are speranta să fie impartasita, trebuie s-o păstrezi in tăcere. Ea poate să mocnească in tine, dacă e liniste. Căci ea creează o direcţie in lume, si orice direcţie care-ti permite să te apropii, să te indepărtezi, să intri, să iesi, să găseşti, să pierzi, te inalţă. Căci tu esti cel ce trebuie să traiască. Dar nu există viată daca nici un zeu n-a creat pentru tine linii de forţă.
Dacă dragostea ta nu este impartasita si devine implorare zadarnică pentru o răsplată a fidelităţii tale, si dacă nu ai forţa de a păstra tăcere, atunci, dacă exista vreun medic, mergi la el să te vindece. Căci nu trebuie să confunzi dragostea cu sclavia inimii. Dragostea care se roagă e frumoasă, dar cea care imploră este a unei slugi.
Dacă dragostea ta se loveste de absolutul lucrurilor, ca de pildă exilul sau zidul de netrecut al unei mănăstiri, multumeste Domnului dacă aceea pe care o/il iubesti te iubeste si ea/el, desi este, in aparenţă, surd(ă) si oarb(ă). Căci există, pentru tine, o lumină aprinsă in lume. Puţin contează că nu te poţi folosi de ea. Căci cel ce moare in deşert, deşi moare, este bogat cu casa sa indepărtată.
Dacă voi clădi suflete mari si il voi alege pe cel mai perfect dintre ele pentru a-l inchide in zidurile tăcerii, vei spune că nimeni nu va primi nimic de la el. Si totusi, el innobilează intreg imperiul. Oricine trece in depărtare se prosternează. Si asfel iau naştere semnele si miracolele.
Dacă există dragoste pentru tine, desi inutilă, si dragoste din partea ta in schimb, vei păşi in lumină. Căci doar ruga căreia tăcerea ii este răspuns este grandioasă, atunci când divinitatea există.
Iar dacă dragostea ta e impartasita si braţe se deschid pentru tine, roagă-te ca această dragoste să fie salvată de la putreziciune, căci mă tem pentru inimile prea fericite.”
Antoine de Saint Exupery – Citadela (fragment)
