Parintii impostori - parintii proprietari de copii

Ravl a scris:

am citit 4 pagini de mesaje, dar e mai putin relevant, ceea ce mi'a atras atentia a fost doar sa zicem ... confuzia ta .

Tu esti unul dintre copii adoptati care cercesc iubire la usa parintilor naturali, care i-au abandonat, sau ce ?

tinatina a scris:

voiam sa mai adaug ca eu nu i-am urat niciodata.au fost doar treceri printr-un larg registru de sentimente.

desigur ca nu te pot intelege.

Tu nu-l urasti pe tatal tau fiindca n-ai fost nevoita sa-l suporti si asta datorita mamei tale. Acum, cind el este "altcineva" o judeci pe ea, pentru deciziile luate. Ti se pare corect ceea ce faci ? faptul ca nu urasti pe nimeni iti da o imagine de sine buna ?

Fentasy a scris:

Tu esti unul dintre copii adoptati care cercesc iubire la usa parintilor care i-au abandonat, sau ce ?

draga , esti prea desteapta ...

Ravl a scris:

draga , esti prea desteapta ...

...deci nu esti, mai ce surpriza...

Dar cine ti-a spus ca nu a fost nevoie sa-l suport?l-am suportat si inca ohho,si a trebuit sa fiu si pavaza si acoperirea mamei care se intorcea noaptea tarziu de la prietenele ei,sau din diverse si foarte dese delegatii.

Si de judecat n-o judec ,am fost doar foarte suparata pe ea la un moment dat,doar am inteles ce viata aiurea am avut...cum trebuia mereu sa mint sa-i iau apararea,cum o aparam eu pe ea de nervii lui taica-meu,si nu invers.

Am inteles de ce am luat aproape mereu decizii care nu implicau viata mea,ci a mamei mele.,in asa fel incat sa o pot ajuta mereu,intr-un fel sau altul.

mama a divortat de el cand aveam eu 18 ani,aveam deja servici si stateam inchirie.

cat despre chastia cu ura si stima de sine,zau daca stiu ce sa spun,nu stiu daca are vreo legatura.

Am facut in ultimii ani unele lucruri pentru mine insami,am avut unele reusite,atit in viata profesionala cat si in cea de familie,si asta si altele m-au ajutat sa nu ma mai subapreciez.

Este adevarat ca am pus ceva km intre noi-si mama si tata.(desi de obicei km nu inseamna nimic,este suficienta o voce plangareata la capatul celalalt al firului telefonic.)

desi cred ca am mintit ,pe tata l-am urat la un moment dat.nu suportam nici sa-l aud la telefon,il puneam pe sotul meu sa raspunda.ca sa vezi ,memoria umana,cat de selectiva este...

Tu nu-l urasti pe tatal tau fiindca n-ai fost nevoita sa-l suporti si asta datorita mamei tale. Acum, cind el este "altcineva" o judeci pe ea, pentru deciziile luate. Ti se pare corect ceea ce faci ? faptul ca nu urasti pe nimeni iti da o imagine de sine buna ?

tinatina a scris:

ok,l-ai luat pe "nu"in brate...dar timpul le vindeca pe toate...sau nu...

Eu cred ca tu ai plecat de la o idee postata aici, care nu ti s-a parut o-k, iar moderatorului de asemenea, si ai transformat-o in ceva personal. Era vorba despre faptul ca nu este recomandat sa reincepi o relatie cu parintii impostori, chiar si in momentul in care ti-au devenit indiferenti.

Floricik_ a scris:

Apropo de criticatul părinţilor...eu zic că e bine, e chiar indicat să critici faptele, atitudinile, felul de a fi al părinţilor vis-a-vis de influenţa pe care au avut-o asupra ta...nu susţin critica asupra persoanei, ci un simţ critic asupra faptelor acesteia...fără acest simţ critic chiar n-am avea vreo şansă să ieşim din anumite tipare de comportament şi de g

Fentasy,ai multa dreptate in ceea ce spui.nu este cazul sa generalizam...

Oricat de indiferenti iti vor fi parintii(presupunand ca e posibil asa ceva),a relua o relatie nerezolvata cu ei,din care ei nu au inteles nimic,probabil nu poate fi benefic.

eu il mai sun pe tatal meu-doar in zile oficiale-pentru ca stiu ca mai incepe cu plansete si boceli -a invatat lectia aceasta.

tinatina a scris:

eu il mai sun pe tatal meu-doar in zile oficiale-pentru ca stiu ca mai incepe cu plansete si boceli -a invatat lectia aceasta.

Nu-l mai suna cind se asteapta, fa-o numai cind vrei intr-adevar. S-ar putea sa descoperi mai multe...desi nu neaparat necesare.

Nu vreau sa gresesc. Si cum asta e imposibil nu vreau sa imbatranesc.

MissParker a scris:

Jet Black, sunt cel mai putin posesiv om pe care l-ai cunoaste, crede-ma. Sotul e Varsator, isi iubeste libertatea mai presus de orice si mi-a spus textual ca daca as fi fost o femeie egoista si posesiva, nu am fi fost impreuna. De ce crezi ca a asteptat atata pana sa se lege de o femeie?

OK, expresia cu "ne implineste viata" a fost nefericita, stai sa reformulez: eu si sotul meu avem deja o viata implinita, ne iubim in mod matur si autentic si suntem fericiti de 7 ani incoace. Eu am 40 de ani si nu mi-am dorit niciodata copii pana acum 2 ani (din cauza a ceea ce am trait eu ca si copil). In urma relatiei frumoase cu sotul si a unei terapii foarte bune, am realizat ca noi NU suntem ca parintii nostri, noi avem multa iubire de daruit, noi putem fi parinti buni. Nota bene, parinti buni, nu parinti perfecti (aia nu exista, asa a vrut mama mea sa fie si rezultatul a fost catastrofal!).

Am decis ca aceasta hotarare, de a nu avea copii, sa nu mai fie luata in continuare de parintii mei pentru mine, am realizat ca o luasem mult prea devreme si din motive care nu mai aveau valabilitate, o luasem din universul sufletului meu de copil ranit si maltratat. Acum, adultul din mine a realizat ca lucrurile stau altfel, ca eu sunt altfel si ca m-am schimbat foarte mult de cand m-am rupt de influenta toxica a parintilor...

Am povestit in alta parte, pe alt forum cum am ajuns sa-mi doresc un copil. Fiindca nu mai am timp sa o iau de la capat, fac un copy & paste.

*******************

Daca in iunie 2001, in seara cand am facut cunostinta cu Bogdan intr-o parcare din Hanau, mi-ar fi prezis cineva ca 7 ani mai tarziu voi avea un copil cu acest barbat, i-as fi ras in fata. Si totusi cineva mi-o prezisese (oarecum). In martie 2001 ma separasem de primul sot si, la recomandarea unei colege, am mers si eu pt. prima oara in viata mea la o ghicitoare in carti. O coafeza la pensie, simpatica. Dupa ce m-a socat putin cu multe detalii (