Parintii impostori - parintii proprietari de copii

SmartAss.

purcel a scris:

bah, odata mergea unu cu masina pe o strada si a vazut o groapa in mijlocu drumului.

si a inceput sa o claxoneze, sa se dea la o parte din calea lui. si nu a putut sa accepte existenta gropii.

si nu a trecut mai departe. si acolo a ramas.

bah, ganditi si voi mai putin superficial.

poti sa te superi pe o groapa ca e in mijlocu drumului ?

daca eu am probleme acuma, datorita scriptului creat/implantat de parintii mei care au fost "..." cum [bine] zice mr.equilibrium,

atunci,

hai sa ne punem intrebarea: dar ei de ce au fost/procedat asa ? pt ca asa au primit mostenirea de la parintii lor.

e acelasi joc care se repeta.

diferenta dintre mine si parintii mei este ca eu imi dau seama de ceea ce se intampla.

sunt constient.

SUNT CONSTIENT.

nah, parintii neau facut mult rau etc. dar ei in schimb nau fost constienti de asta.

e ca si cum teai lua la cearta cu groapa sa se dea la o parte.

of cors, asta nu e o scuza pt a le tine partea.

ei sunt[daca mai traiesc] fiinte umane, beneficiaza de o scanteie de constiinta dar nu au dezvoltato.

puteau sa devina constienti de scriptu / [programarea] implantata de parintii lor?

puteau.

de ce nau facuto? fatorii genetici, mediu, comunism, saracie, nu traia berne pe vremea aia etc. ETC.[toate sunt scuze si aruncarea resp.]

DAR asta e problema LOR

si daca e problema lor, atunci nu e a mea.

si de asemenea, ei sunt responsabili pt ce mi-au facut. si ce viata au avut. si cum/unde au ajuns la batranete.

CHIAR DACA au trait inconstienti, adormiti. robotei.

deci si'o merita.

[daca vreau sa aprofundez "de ce nu sau salvat parintii mei" asta e alta discutie care ma indeparteaza de ADEVARATA problema]

dar mi se pare fara rost sa PIERD timpu sa ii acuz, sa ii critit la nesfarsit ca au fost asa si pe dincolo etc. au trait ADORMITI. au actionat ca niste roboti PROGRAMATI. iar eu mas centra pe problema, nu pe solutie.

as putea recursiv sa dau vina pe parintii parintilor[bunici] ca din cauza lor etc...

centrarea pe solutie este: sa plec de langa ei, sa ma salvez, sami curat scriptu, sa devin CONSTIENT. etc [asta e la fel, alta discutie]

Bine spus. Si bine gandit. :) Pe lume asta nu ne putem decat salva pe noi insine. Si chiar nu este problema noastra de ce altii nu vor sa se salveze . Asta e alegerea lor in viata. Si e ok sa le-o respectam.

M-am regasit in foarte multe chestii scrise. Am fost crescuta de o bunica si abia de pe la 13 ani de mama - parintii mei sunt divortati demult, de pe cand nu am amintiri. Mama a fost cea care a avut intotdeauna pretentii mari de la mine, si exact ce ar fi vrut nu a avut. Ar fi vrut sa fiu eleva model, sa excelez la scoala, eu in schimb am fost o eleva mediocra, am invatat numai la materiile care imi placeau si doar subiectele care imi placeau. In rest invatam de frica 5 minute in pauza, cat sa nu iau note sub 5. Am avut aversiune fata de scoala si fata de OBLIGATIA de a invata lucruri plictisitoare, nu e vorba ca nu ma ducea capul dar pur si simplu erau lucruri care nu ma interesau si nu intelegeam de ce trebuie sa le stiu. Totusi tremuram cand luam o nota mica, pentru ca stiam ca urmeaza sa fiu iar umilita. Am fost unul dintre acei copii nesociabili, timizi, care deseori nu ridicau mana nici daca stiau.

Cand m-am mutat cu mama a devenit totul un cosmar, nu am putut avea pic de intimitate. Usa de la camera mea exista doar ca sa nu intre pisica. Poate suna socant, pentru mine a fost de neacceptat dar nu aveam de ales - intra peste mine in baie fara sa bata la usa, daca avea treaba acolo intra pur si simplu, si nu se sinchisea de mine indiferent pentru ce eram acolo, isi continua treaba. Ma intreba foarte des daca ma masturbez, si cred ca incerca sa ma surprinda facand-o. Absolut orice obiect pe care mi-l dadea, orice favor pe care mi-l facea sau orice lucru o rugam sa ma lase sa fac, avea un pret - de multe ori nu spus de la inceput, ci ulterior "tebuie sa ma ajuti, si eu te-am lasat sa iesi cu colegii acum o luna".

Fiecare lucru trebuia facut dupa cum credea ea - "nu iti dau voie sa te speli pe cap azi pentru ca o faci prea des" - mentionez ca asta se intampla inca chiar si la 16, 17 ani.

Am plecat de acasa la 18 ani, indata ce i-am implinit, si cred ca a fost cea mai buna decizie pe care am luat-o. Am avut dificultati de toate felurile, am luat bacul cu o nota destul de mica fata de colegii mei, m-am angajat, dar una peste alta mi-a fost mai bine decat daca as fi ramas la ea. A continuat sa incerce sa imi controleze viata, daca nu o sun mai multe zile la rand imi spune "intr-o buna zi o sa ma gasesti intepenita in casa" - si parca o spune cu satisfactie! Incearca mereu sa ma bage in viata ei cat mai mult, gasindu-mi servicii mai bune (nu am acceptat pana acum nici unul, pentru ca stiu ca ar simti ca ii sunt datoare pe urma), oferindu-si ajutorul mereu - dar mereu conditionat. M-a amenintat de multe ori cu dezmostenirea.

Pana intr-al doilea an de facultate incerca sa ma impinga sa iau note mai bune promitandu-mi recompense si certandu-ma. Intr-o buna zi am pus piciorul in prag si i-am spus ca nu e treaba ei ce fac eu la facultate, la fel cum toate deciziile mele nu o privesc. Din acel moment am inceput sa iau note mult mai bune la examene.

La momentul actual nu mai este prezenta in viata mea decat prin telefon, ne vedem extrem de rar si imi tin problemele, dar si unele bucurii departe de ea. M-am lecuit sa imi mai impart entuziasmul cu ea, pentru ca intotdeauna vede ceva rau in toate lucrurile de care ma bucur. Cu toate astea, simt cum si-a pus amprenta asupra vietii mele, chiar daca stau sa ma gandesc doar la gesturile pe care le-am facut candva ca sa "evadez" de ea.

M-am inscris pe acest forum special pentru acest subiect, sa-l felicit pe iosafat pentru luciditate, curaj, intransigenta si pasiunea cu care isi expune cunostintele si parerile. Way to go, buddy!! Si eu m-am luptat cu aceleasi mori de vant pe alt forum (despre copii) si am fost balacarita in toate modurile (ca-mi urasc parintii si vreau ca toata lumea sa-si urasca parintii - hehehe! :D ) si tot asa.

Acum sunt eu insami o mamica de 12 saptamani si realizez si mai clar ca singurul lucru care conteaza in viata unui copil este sa-i fie satisfacute nevoile sufletesti si sa i se ofere dragoste neconditionata. Si mi se prezicea ca daca voi deveni mama o s-o inteleg mai bine pe mama si o s-o scuz... A se slabi, mi-e chiar si mai sila de aceasta persoana ipocrita, narcisista patologica, egoista crunta, mincinoasa notorie, aceasta individa care traieste ca un zombie!! Ce bine ca nu mai am de-a face cu ea.

Pentru toti cei care inca se simt victime: SE POATE rupe lantul! Si nu numai prin AT. Eu fac de 5 ani terapie non-directiva centrata pe client (metoda Carl Rogers), terapia asta mi-a salvat viata. Si vin dintr-o familie cu o istorie imbibata de incest (matusa mea, unchii mei, poate si mama) si de abuz sexual (eu). SE POATE!

Acum nu pot scrie mai mult, ma striga >ala micu'< ... :)

Don't worry, pentru mine fiul meu este o fiinta individualizata, nu o parte din mine. Ma simt onorata ca am posibilitatea sa-l insotesc o bucata de drum in viata si ii pot oferi iubire si tot ce mai are nevoie pentru a fi fericit si pentru ca mai tarziu sa faca si el lumea o picatura mai buna, iubind la fel pe altcineva, asa cum si tatal lui mi-a salvat mie viata oferindu-mi iubire neconditionata (ceva ce nu mai cunoscusem pana atunci).

Multumesc, iosafat si Cleric Preston, pentru postarile voastre!

Ce spui aici:

MissParker a scris:

Acum sunt eu insami o mamica de 12 saptamani si realizez si mai clar ca singurul lucru care conteaza in viata unui copil este sa-i fie satisfacute nevoile sufletesti si sa i se ofere dragoste neconditionata. Si mi se prezicea ca daca voi deveni mama o s-o inteleg mai bine pe mama si o s-o scuz... A se slabi, mi-e chiar si mai sila de aceasta persoana ipocrita, narcisista patologica, egoista crunta, mincinoasa notorie, aceasta individa care traieste ca un zombie!! Ce bine ca nu mai am de-a face cu ea.

e cam in contradictie cu ce spui aici:

MissParker a scris:

Si nu i-a daunat deloc, si-a pastrat toata capacitatea de a iubi pentru mine! Si suntem fericiti. Si acum avem un baietel scump care ne implineste viata.

Se vede aici egoism si posesie.

Voi trebuie sa va impliniti singuri viata,nu copilul trebuie sa implineasca viata voastra.

Poti spune de ce ai facut acest copil?

Maat a scris:

Si eu am avut emotii cand a facut primii pasi , cand am mers la strand , cand a mers prima data cu bicicleta , cand l-am lasat prima data singur afara . Dar imi pastram emotiile pentru mine , simteam ca-mi explodeaza stomacul , dar niciodata nu i-am spus , nu te duce acolo ca mama moare de grija .

Fiecare copil are dreptul la propriile experiente .

:) Fie,ele si drogurile? :D

Raspunsul la cerintele parintilor care nu vor inceta toata viata e revolta, ei nu se vor schimba. Trebuie delimitat bine ce este egoim al parintelui si ce este efectiv grija de a-l feri pe copil de o experienta neplacuta. Chestii de genul "nu putem dormi noaptea pentru ca nu stim cu ii cheama pe cei cu care te duci la plimbare si cu ce se ocupa si ce note iau" sunt deja din sfera egoismului.

Jet Black, sunt cel mai putin posesiv om pe care l-ai cunoaste, crede-ma. Sotul e Varsator, isi iubeste libertatea mai presus de orice si mi-a spus textual ca daca as fi fost o femeie egoista si posesiva, nu am fi fost impreuna. De ce crezi ca a asteptat atata pana sa se lege de o femeie?

OK, expresia cu "ne implineste viata" a fost nefericita, stai sa reformulez: eu si sotul meu avem deja o viata implinita, ne iubim in mod matur si autentic si suntem fericiti de 7 ani incoace. Eu am 40 de ani si nu mi-am dorit niciodata copii pana acum 2 ani (din cauza a ceea ce am trait eu ca si copil). In urma relatiei frumoase cu sotul si a unei terapii foarte bune, am realizat ca noi NU suntem ca parintii nostri, noi avem multa iubire de daruit, noi putem fi parinti buni. Nota bene, parinti buni, nu parinti perfecti (aia nu exista, asa a vrut mama mea sa fie si rezultatul a fost catastrofal!).

Am decis ca aceasta hotarare, de a nu avea copii, sa nu mai fie luata in continuare de parintii mei pentru mine, am realizat ca o luasem mult prea devreme si din motive care nu mai aveau valabilitate, o luasem din universul sufletului meu de copil ranit si maltratat. Acum, adultul din mine a realizat ca lucrurile stau altfel, ca eu sunt altfel si ca m-am schimbat foarte mult de cand m-am rupt de influenta toxica a parintilor...

Am povestit in alta parte, pe alt forum cum am ajuns sa-mi doresc un copil. Fiindca nu mai am timp sa o iau de la capat, fac un copy & paste.

*******************

Daca in iunie 2001, in seara cand am facut cunostinta cu Bogdan intr-o parcare din Hanau, mi-ar fi prezis cineva ca 7 ani mai tarziu voi avea un copil cu acest barbat, i-as fi ras in fata. Si totusi cineva mi-o prezisese (oarecum). In martie 2001 ma separasem de primul sot si, la recomandarea unei colege, am mers si eu pt. prima oara in viata mea la o ghicitoare in carti. O coafeza la pensie, simpatica. Dupa ce m-a socat putin cu multe detalii („sunteti prea tanara ca sa ramaneti intr-o asemenea casnicie muribunda, va moare sufletul“, „sotul e cam imatur si iresponsabil, e cumva zodia Racului?“, „sotul are mari probleme psihice“, „sunteti folosita si exploatata emotional“), dupa ce a afirmat chestii pe care nici eu nu le stiam in acel moment si care s-au adeverit la scurt timp dupa aceea („s-ar putea sa mai existe o alta femeie in viata sotului“, „sotul isi va schimba curand locul de munca“), a ajuns la prezicerea viitorului: „in curand veti cunoaste un barbat care a trecut si el prin multe si care o sa va iubeasca asa cum meritati sa fiti iubita“ (eu in gandul meu – hehehe, asta le-o spui la toti, ca suna tare bine!) si „acest barbat vine din trecutul dumneavoastra“ (pam-pam!). M-am tot chinuit sa-mi aduc aminte de fosti prieteni, de foste mari iubiri, ma intrebam cu care din ei as mai putea sa fac pereche dupa atatia ani... dar cand a aparut Bogdan in viata mea am realizat semnificatia prezicerii: „din trecutul meu“ insemna din Romania, nu neaparat ca era vorba de vreun fost al meu... Si uite-asa a inceput frumoasa noastra poveste de iubire, prima iubire adevarata pe care mi-a fost dat s-o traiesc si pentru care ii multumesc si acum in fiecare zi ingerului meu pazitor.

Si totusi, un copil? Eu? Dupa copilaria mea, recuperata partial abia prin terapie? Dupa bataile incasate de la mama, dupa luptele duse cu ura si setea ei de distrugere de care ea nici acum nu e constienta? Dupa ce mi se inradacinase convingerea ca este cel mai cumplit ghinion pe lume sa fii copil, sa nu ai puterea de a te apara, sa nu-ti poti controla viata? Dupa tot ceea ce imi transmisese mama mea din experienta ei? Ca un copil ar fi o povara, ca un copil te-ar forta sa traiesti o viata in compromisuri, ca un copil ti-ar limita optiunile si te-ar obliga la o viata plina de sacrificii si fara identitate proprie? Dupa tot ce simtisem eu pe pielea mea, ca e cumplit sa fii copil pe lumea asta, ca mult prea multi copii sunt folositi pe post de surogat pentru neimplinirile parintilor, pentru a alimenta golul sufletesc al parintilor? Dupa toate astea ... inradacinate si intiparite in carne inca dinainte de adolescenta... sa fac un copil? Ramasesem cu convingerea ca e mai bine sa nu fac niciodata acest pas.

Daca nu l-as fi intalnit pe Bogdan nu as fi realizat deosebirea enorma dintre adevarata iubire (pe care mi-o ofera el) si acea „iubire“ pe care eu mi-o tot cumparasem o viata intreaga de la altii, incepand cu parintii (prin ascultare, prin dorinta de armonie, printr-o generozitate dusa la absurd, prin „toleranta“ de a ma uita intotdeauna pe mine in favoarea celorlalti, prin dorinta obsesiva de a ma face placuta si iubita de toata lumea). Daca nu l-as fi intalnit pe Bogdan nu as fi avut puterea sa fac curatenie in viata mea, sa ma eliberez de paraziti si sa incep o terapie care de asemenea mi-a salvat viata. Daca nu as fi facut toate astea, nu as fi avut puterea sa ma rup de lanturile iubirii conditionate pe care mi-o fluturau pe la nas parintii mei. Daca nu m-as fi rupt de ei, nu as fi avut posibilitatea sa constientizez realitatea trista a copilariei mele, sa inteleg mecanismele care ma transformasera in ceea ce eram inainte de Bogdan (codependenta si straina de mine insami), nu as fi avut puterea sa imi combat propriul perfectionism, propriile prejudecati si propria obsesie de a controla totul si pe toata lumea si astfel nu as fi avut niciodata revelatia ca ... un copil inseamna in realitate cu totul altceva decat credeam eu ca stiu.

Constientizarea realitatii a adus acea schimbare care a venit de undeva din adancul fiintei mele si care de aceea a fost cu atat mai puternica si mai autentica. Sigur ca a fost nevoie mai intai de un impuls al destinului: inainte de noaptea de revelion 2006/2007 am uitat sa iau anticonceptionalele (subconstientul lucra deja, zic eu) si a doua zi, dupa un an nou intampinat cu multa pasiune , m-am trezit ca-i spun lui Bogdan pe negandite „Roaga-te sa nu fi ramas gravida, ca eu avort nu mai fac“... Surpriza emisiunii!

Dupa aceea gandul a inceput sa se contureze: „dar ce-ar fi daca...?“ De aici drumul a fost mult mai usor... parca iesise brusc soarele de dupa niste nori grosi si totul se ilumina. De aici pana la decizia de a avea un copil nu a fost decat un pas foarte mic.

La decizia asta trebuie sa precizez ca si inscrierea mea pe forumul DC a contribuit intr-o masura notabila. Ma inscrisesem intr-o doara (ehei, destinul!), pentru a incuraja o forumista (Mara) care tocmai se despartise de prietenul ei si ramasese singura cu un bebe mic, apoi m-am implicat in tot mai multe cruciade impotriva abuzului asupra copiilor si am incercat sa ajut cat mai mult si sa deschid ochii cat mai multor oameni asupra a ceea ce inseamna o copilarie traumatizanta si cat de important este ca noi, adultii, sa ne constientizam si sa ne prelucram trecutul, pentru a putea fi parinti cu adevarat iubitori.

**************

Jet Black, sa stii ca nu toti copiii unor parinti impostori ajung ei insisi parinti impostori. Cand constientizam ce rau ni s-a facut in copilarie/adolescenta, cand reusim sa asezam raspunderea pt. trecutul nostru acolo unde ii este locul, cand reusim sa ne asumam in intregime raspunderea pt. prezent, atunci ne desprindem de efectele nocive ale unei copilarii toxice si ne cladim o viata proprie. Cel putin asa a fost la mine si eu ma incapatanez sa cred ca toti putem asta...

MissParker, m-a impresionat foarte mult ceea ce ai scris. Eu insami ma tem ca as putea deveni candva o mama la fel cum a fost mama mea, de fapt nu mi-e teama ci groaza de acest lucru. Imi doresc copii, nu doar unul ci eventual 3 sau 4, pentru ca eu am crescut singura si m-am simtit vesnic singura in perioada copilariei. Mi-e groaza ca as putea repeta greselile mamei mele, fara ca macar sa imi dau seama. Mi-am dat seama din ceea ce ai scris ca de fapt mi-e teama ca nu voi putea fi o mama perfecta, si ca e posibil ca tocmai dorinta de a fi perfecta m-ar putea face si pe mine sa fac greseli mari.

Pe mine inca ma mai bantuie copilaria pe care n-am avut-o, inca mai exista elemente din acel trecut care ma afecteaza si nu ma lasa sa traiesc normal. Acum cativa ani, cand am plecat de acasa si mi-am luat viata in mainile mele, ma credeam puternica si eram mandra ca ma pot descurca singura, dar mai ales mandra ca pot fara ea - ea care nu ma credea in stare. Abia tarziu mi-am dat seama ca am facut multe lucruri doar ca sa ii demonstrez ei ca s-a inselat in privinta mea, ca toate jignirile ei erau nefondate. Toate cuvintele urate pe care mi le-a adresat s-au imprimat undeva in subconstientul meu si unele le-am crezut adevarate, dealtfel eu pun pe seama copilariei si nesiguranta din prezent.

MissParker a scris:

Jet Black, sunt cel mai putin posesiv om pe care l-ai cunoaste, crede-ma. Sotul e Varsator, isi iubeste libertatea mai presus de orice si mi-a spus textual ca daca as fi fost o femeie egoista si posesiva, nu am fi fost impreuna. De ce crezi ca a asteptat atata pana sa se lege de o femeie?

OK, expresia cu "ne implineste viata" a fost nefericita, stai sa reformulez: eu si sotul meu avem deja o viata implinita, ne iubim in mod matur si autentic si suntem fericiti de 7 ani incoace. Eu am 40 de ani si nu mi-am dorit niciodata copii pana acum 2 ani (din cauza a ceea ce am trait eu ca si copil).

In martie 2001 ma separasem de primul sot si, la recomandarea unei colege, am mers si eu pt. prima oara in viata mea la o ghicitoare in carti.

Constientizarea realitatii a adus acea schimbare care a venit de undeva din adancul fiintei mele si care de aceea a fost cu atat mai puternica si mai autentica. Sigur ca a fost nevoie mai intai de un impuls al destinului: inainte de noaptea de revelion 2006/2007 am uitat sa iau anticonceptionalele (subconstientul lucra deja, zic eu) si a doua zi, dupa un an nou intampinat cu multa pasiune , m-am trezit ca-i spun lui Bogdan pe negandite „Roaga-te sa nu fi ramas gravida, ca eu avort nu mai fac“... Surpriza emisiunii!

Si totusi de ce ai facut un copil ca tot nu am inteles.

Destinul e cand iti cade o caramida in cap pe strada,cand cosesti pe camp si da o masina peste tine(chestie reala vazuta la stiri),dar deja ce spui tu cu anticonceptionalele si cu forumul ai fost doar tu.

Din nou,vezi cum iti alegi cuvintele.

Eu nu am fost traumatizat cand eram mic,logic ca nu am avut o copilarie perfecta,dar poate realizati si voi ca unii,eu inclusiv,nu vor sa faca copii din niste motive sa zicem filozofice.