Sper sa nu plictisesc pe nimeni cu ceea ce o sa va povestesc, dimpotriva imi doresc ca acest mesaj sa fie considerat ca o speranta pentru fiecare dintre noi cei care credem ca am ajuns ..la capatul puterilor.
Aveam pana in 30 de ani si ma consideram una dintre femeile norocoase de pe Pamant. Eram casatorita cu un sotz pe care il iubeam si ma iubea enorm, aveam casuta noastra, o masinuta si in primul rand...cateva luni pana sa apara cel mai iubit copil dupa planeta!
Aveam grija de mine cum nu se poate mai bine, renuntasem definitiv la fumat, nu mai beam nici cafea, alcool nici atat, pregateam terenul sa devin mamica.
A venit si momentul asteptat, l-am nascut prin cezariana si tare m-am speriat cand m-am trezit dupa anestezie si am vazut ca eu nu am numar dom'le la mana asa cum au toate mamicile!
Nu-mi amintesc mare lucru, dar asistentele s-au uitat tare chioras la mine a doua zi ca, mi-au zis ele mai aveam un pic si le bateam ca "unde e copilul meu?; mi-ati omorat copilul?"
De vina bineinteles nu erau ele , ci sistemul nostru sanitar , caci eram toti cei operati (nu conta de ce, apendicita, cezariana, hernie...) dusi in acelasi salon si ,evident nu avea nimeni sa stie ca eu nascusem un baietel perfect sanatos de aproape 4 kg!!!
In fine, ne-am intors acasa la cateva zile dupa nastere, perfect sanatosi!
Acasa tati pregatise totul, camera copilului , care arata splendid (asa dupa puterile noastre), casa era curata ca o farmacie si mama roia pe la bucatarie cu nu-sh ce bunatati!
Camera era plina de pachete si cadouri pentru printul nostru...
Toata lumea era fericita!
Mai putin eu!
M-am intors de la spital cu o teama, o teama ciudata, inca neconturata, simteam o teama si atat!
Lucrurile au intrat intr-o anume normalitate, pana la un punct ,cand copilul meu nu a mai vrut san si a trebuit sa-l intzarc fortat.
Spun toate aceste amanunte, pentru ca eu am senzatia ca toate au contat!
Apoi a inceput calvarul, noptile nedormite, al meu pui crestea frumos dar avea un mare defect:nu dormea noaptea sau daca dormea se trezea din 15 in 15 minute!
Chinul asta a durat pana la 1 an si 7 luni si va spun pe cuvant ca eu in acest interval de timp nu am dormit o noapte integrala!
Eram zombi!
Cu mine se petrecea ceva, ceva nu era in regula si nu imi dadeam seama ce anume pana intr-o zi cand eram in visita la mama si atunci a aparut ca din senin un imbold/un impuls de a-i face rau copilului meu!
Atunci am facut primul atac de panica!
Eram disperata, nu intelegeam ce se petrece cu mine?
De ce sa vreau sa-i fac rau acestei fiinte nevinovate pe care culmea o iubeam la nebunie!
Practic, obsesia la mine am tradus-o de-a lungul vremii cam asa: tendinta/impulsul de a face rau copilului meu:((
Credeti-ma este cumplit sa simti acest lucru, simti ca esti ultimul om dupa pamant si iti doresti mai presus de toate sa mori!
Te termina psihic pentru ca nu intelegi de unde vine acea pornire si de ce?
Nu isi are rostul acest gand impulsiv pentru ca iubesti acea persoana mai mult decat propria-ti fiinta si nu vei intelege niciodata de ce??????
Cand s-a intamplat prima data acea obsesie puiul meu sa fi avut vreo 4 luni!
Dupa cateva saptamani cazusem intr- o oarecare depresie, dar desi imi faceam curaj sa povestesc cuiva apropiat nu indrazneam pentru ca aveam senzatia ca ma va considera nebuna si imi va lua copilul.
Si nu, nu imi doream acest lucru pentru ca mi-l iubeam atat de mult!
Era trup din trupul meu, copilul dorit si atat de mult asteptat si nu concepeam sa am despart de el.
Ca atare am tinut in mine aceasta nebunie pana ce el sa fi avut vreun an si jumatate cand s-a intamplat ca mama sa se imbolnaveasca si aproape sa o pierdem!
Atunci, epuizata de atata panica si teama, de atata deznadejde l-am luat pe sotzu la o plimbare intr-o seara si i-am spus ce se petrece cu mine!
Mi-a spus ca el nu vede nimic schimbat, decat ca sunt foarte obosita si mult mai nervoasa decat eram inainte de a naste, dar nimic mai mult!
Am ramas muta, i-am repetat ca eu abia rezist sa stau cu copilul in casa (evitam pe cat posibil sa raman singura cu el in casa de teama de a nu-i face rau) ca imi este teama sa nu-i fac vreun rau intentionat sau nu!
A crezut in mine sotzul meu si pentru asta ii voi ramane datoare o viata intreaga!
Nu s-a repezit in a ma face nebuna, sau iresponsabila, ci a crezut in mine!
Apoi a urmat drumurile catre psihiatrii, psihologi, homeopati, reflexo, numai la babe n-am ajuns!
Diagnosticul a fost tulburare-obsesiv-compulsiva cu depresie majora.
Am trait trei ani de chin, pe tratamente eronate sau insuficiente, am ajuns la o depresie majora in care am cochetat cu ultima solutie de a ma vedea eliberata de aceste obsesii:sinuciderea!
Dar n-am putut dragilor sa fac nimic si asta numai pentru zambetul minunat al copilului meu!
Cum ajungi sa te gandesti la sinucidere, dupa parerea mea, tot emotional...
Ti se pare ca nu se mai poate face nimic, ca nimic nu te scoate dintr-o cumplita deznadejde!
Este iadul pe pamant!
Iti doresti sa nu te fi nascut...
Nu-sh daca ma credeti dar ma rugam in fiecare seara la Dumnezeu nu sa ma fac bine caci apoape imi era pierduta orice speranta, ci in locl acestei chiitoare boli sa imi dea mai bine un cancer sau o boala fizica cu dureri insuportabile!
Poate veti rade, veti spune ca e cu adevarat nebunie, dar va asigur ca nu e asa!
De-a lungul tratamentelor nereusite apogeul l-am atins cand biata mama prin cunostintele ei m-a dus la o "doctora tare in psihiatrie"!
Eram din nou plina de speranta ca ma voi face bine. Ma duceam de cate ori ma chema si asteptam sa ma fac bine cu ajutorul medicatiei care mi-o dadea si cu acea "terapie" ,care zisai si la alt topic era mai mult vorbarie goala!
Ce a facut doctora, mi-a dat un anti-psihotic in doza mare si am facut un soi de efect secundar nu-mi puteam stapani picioarele, imi tremurau nervos ,care m-a dus la urgenta!
Cu o seara inainte de a ajunge in urgenta, am sunat-o si i-am spus ca nu imi este deloc bine, mi-a zis sa iau ceva de somn, dar starea nu mi-a trecut, dimpotriva s-a agravat!
Am sunat-o, este foarte adevarat pe la 10 seara si m-a luat tare ca o deranjez, ca ce-s asa nesimtita ca ea a doua zi pleca la Malta!
Si eu o deranjam cu telefoanele mele, culmea naibii?!
Mie imi era foarte rau, eram singura acasa, singura si neajutorata!
M-au dus ai mei la urgenta a doua zi, iar mama si sotzul au stat doua zile si m-au vegheat, !!!
Culmea prostiei mele e ca dupa ce s-a intors doamna din Malta m-am reintors la ea la cabinet si am indraznit sa ii cer un antidepresiv crescut progresiv, ca asta citisem eu pe internet ca se recomanda in tulburarile obsesiv-compulsive!
Si sa vezi ce s-a infuriat cucoana, cum indraznesc eu care sunt din alta breasla sa imi dau cu parerea?
Ca si asa i-am stricat tratamentul ca m-am dus la urgenta si a trebuit sa stie tot spitalul cand eu eram pe cale de a-mi reveni?!
Ca sunt o rasfatzata, ca nu mai stie o armata de oameni cum sa ma cocoloseasca, ca l-am innebunit pe al meu sotz de cap samd
M-a certat fratilor de parca era mama...
Atunci mi-a picat fisa si mi-am dat seama ca eu daca mai stau la doamna o zi o iau iar de la capat si asta ma omoara cu zile.
Asa ca m-am intors acasa si le-am comunicat la ai mei ca eu nu ma mai duc la ea!!!
Evident mi-a fost respectata decizia si m-am dus la alt medic, era tanar si foarte deschis..
I-am povestit ce se intampla cu mine, cate cocktailuri mi s-au dat si uite domle ca toti medici s-au pus de acord ca eu am OCD atunci de ce nu mi se da tratament cu un atidepresiv ssri dar in doza maxima, evident crescuta progresiv.
Omu a fost de acord si dupa trei luni...m-am nascut a doua oara!
Am redevenit femeia plina de viata, care rade cu multa placere si face si pe cei din jur sa se simta bine...mamica iubita de cel mai strengar copil din lume si sotia adorata!
Iau Prozac si acum, am zile cand ma lupt cu efectele secundare ale acestui medicament, dar pot vorbi acum despre boala mea cu zambetul pe buze, ceea ce inainte de 2003 nici nu visam!
Numai bine va doresc!
