haym herman a scris:Sa stii ca nu e greu deloc.Dar care pe care?Cind e fiul tata si cind se reproduce unul pe altul?Vezi ce bine am inteles?
Hai ca dau o mana de ajutor...pentru intelegere :(
"Medievalistii s-au angajat sa extinda cat mai mult posibil orizontul logic al argumentarii cu ajutorul rationamentelor ipotetice si disjunctive, pentru a fi exprimata cu claritate distinctia dintre ceea ce este posibil si ceea ce este imposibil de admis in privinta divinitatii(,,Toata scolastica tarzie nu este decat o vasta incercare de aplicare a distinctiei aristotelice dintre esenta si existenta, dintre firea si fiinta unui lucru, pt a intemeia rational distinctiile facute de credinta in sanul Treimii, al firii si lucrarii lui Hristos, al harului si libertatii omenesti etc.''Mircea Vulcanescu,Posibilitatile filosofiei...).Aceasta distinctie isi pierduse consistenta din cauza neancetatelor cautari ale structurilir rationale ale unei lumi cu o structura diferita de a noastra, dar posibila din punct de vedere logic. Se pare ca dihotomia instituita de Leibniz dintre necesitatea logica(bazata pe legea necontradictiei) si necesitatea fizica(bazata pe principiul ratiunii suficiente) isi are radacinile in aceste discutii scolastice, dar si in problematica impusa de statutul legilor naturii si analizata de filosofiile moderne ale stiintei.
Rationamentul ipotetic medieval si asa numitele consecutii, elaborate de logicienii-teologi, au pregatit terenul pentru formularea unor legi ale naturii in cadrul bstiintei de tip galileo-newtonian.Cu alte cuvinte, stiinta secolului al 17-lea a formulat anumite regularitati fundamentale sub forma unor conditionari contrafactuale, care nu descriu stari naturale, ci le impun prin prezentarea eventualelor situatii de neconceput, daca legile naturale respective nu ar functiona.Desigur, argumentarea contrafactuala este o forma a demonstrarii indirecte sau prin reducera la absurd,utilizata pe larg de grecii antici(a se vedea demonstratiile indirecte aristotelice ale principiului necontradictiei si principiul tertului exclus din Metafizica, precum si celelalte aporii ale lui Zenon eleatul, patru conta miscarii si patru contra pluralitatii).Descartes a afirmat ca adevarurile eterne sunt create, a.i.,de exemplu, teoremele demonstrate ale matematicii sunt dependente de vointa lui Dumnezeu, care poate invalida operatii matematice fundamentale, de exemplu:2+1=3, sau legi ale fizicii matematice sau poate crea materie fara intindere(Etienne Gilson a adunat astfel de referiri carteziene, in Index Scolastico- Cartesien, editia a 2-a,Paris,1979).Spinoza spunea ca ,,tot ceea ce concepem ca fiind in puterea lui Dumnezeu exista in mod necesar''. Un lucru exista cu necesitate, daca nu exista nici o ratiune sau cauza care sa-l impiedice de a exista. Or, ,,nu poate fi nici o ratiune sau cauza care sa impiedice ca Dumnezeu sa existe sau care sa-I excluda existenta''. Pentru existenta lui Dumnezeu, Spinoza sustinea lipsa cauzei care sa-i impiedice existenta.Pentru Leibniz(1646-1716), nimai Dumnezeu poate garanta validitatea principiului:trebuie sa existe o ratiune pentru care universul nostru a fost creat. Din sursa a tuturor contingentelor, Dumnezeu a devenit, in conceptia lui Leibniz, sursa a oricarei rationalitati-garant metodologic ca natura este complet inteligibila. Este aici o anumita circularitate demonstrativa:pe de o parte, Leibniz avea nevoie de principiu pt a dovedi existenta lui D umnezeu, iar pe de alta parte, valabilitatea principiului si a altir legi care asigura inteligibilitatea naturii depinde de Dumnezeu. Spinoza n-a ajuns prea departe cu demonstratia sa incompleta.Hume va indrazni sa spuna acest lucru, iar Kant a incercat sa arate chiar si cum poate fi realizat.
Filosofia moderna atige o culme a analizei dovezilor in sprijinul ideii existentei lui Dumnezeu in kantianism, care propune urmatorii termeni de cunoastere:metoda, masura-cantitivizare, intelect si experienta.Petre Tutea considera insa ca acesti termeni nu ne scot decat in campul erorilor, in campul utilitatii si in campul placerii estetice;in Critica ratiunii pure, partea a treia, ,,Dialectica transcedentala'', Kant(1724-1804) admitea ca exista un ideal transcendent care sta la baza determinarii complete, ce se intalneste in mod necesar la tot ce exista si constituie conditia materiala suprema si completa a posibilitatii lui, conditie la care trebuie redusa orice gandire a obiectelor in genere cu privire la continutul lor. Dar el este si singurul ideal adevarat de care este capabila ratiunea omeneasca. Acest ideal este ,, substratul comun'' al diversitatii lucrurilor, isi are sediul in ratiune si se numeste fiinta originara;intrucat nu are nici o alta fiinta deasupra ei, se numeste fiinta suprema si intucat toti se subordoneaza, ca fiind conditionat, se numeste fiinta fiintelor.
--fiinta originara=ens originarium
--fiinta suprema=ens summum
--fiinta fiintelor=ens entium.
La nivel filosofic, Kant a revenit la structurile filosofiei grecesti, in special la Platon, caci raportul fiintei supreme cu diversitatea lucrurilor nu se desfasoara in lumea reala, ci este un raport al Ideii fata de concepte. De aceea, fiinta originara nu poate fi considerata un simplu agregat de fiinte derivate.''Realitatea suprema ar sta mai curand la baza posibilitatii tuturor lucrurilor ca un principiu si nu ca un ansamblu, iar diversitetea lucrurilor nu s-ar baza pe limitarea fiintei originare insasi, ci pe desfasurarea ei completa, careia i-ar apartine si toata sensibilitatea noastra, impreuna cu toata realitatea din fenomen, care nu poate sa apartina Ideii de Fiinta suprema ca un ingredient''. Cu alte cuvinte, repetam o formulare anterioara, parafrazand-o putin:Fiinta suprema se distribuie realitatii fenomenale fara sa se imparta.Sa ne indreptam ratiunea spre fiinta suprema i se pare lui Kant o actiune fireasca pentru ca suntem, si din punctul sau de vedere, nu numai al lui Leibniz, sub coordonarea stricta a principiului ratiunii suficiente.,,Vedem lucrurile schimbandu-se, nascandu-se si pierind;ele,sau cel putin starea lor, trebuie sa aiba o cauza.Dar despre orice cauza, care poate fi vreodata in experienta, se poate pune iarasi aceeasi intrebare: unde sa punem cauzalitatea suprema daca nu acolo unde se afla cauzalitatea cea mai inalta'';ea se aflain fiinta suprema, care contine in sine originar ratiunea suficienta pentru orice efect posibil.
Ratiunea, considera Kant, are trei moduri de a demonstra existenta lui Dumnezeu:fizico-teologica, cosmologica si ontologica. Insa el era sceptic in privinta capacitatii umane de a conchide legitim asupra existentei Fiintei supreme neconditionat necesare. El a inceput examinarea celor trei moduri de dovedire cu argumentul omtologic, numit si concept transcedental de calauzire a ratiunii, adaugand, apoi, calea argumentarii factuale sau empirice. Kant considera ca ratiunea are nevoie de Ideea unei Fiinte absolut necesare, despre care, de astfel, s-a vorbit in toate timpurile si s-a incercat dovedirea existentei acesteia. Procedand logic, Kant pleca de la raportul dintre subiect si predicat dintr-o judecata, fiind constient de faptul ca necesitatea neconditionata a judecatilor nu este o necesitate absoluta a lucrurilor. De exemplu, judecata nominala:,,Triunghiul are trei unghiuri''exprima o necesitate ori de cate ori gandesc triunghiul, deoarece, prin insasi denumirea lui, cu necesitate apare ideea celor trei unghiuri; de aceea, ne-am obisnuit ca dupa ce ne-am format despre un lucru un concept sa credem ca se poate conchide cu certitudine ca lucrul respectiv exista. De unde rezulta necesitatea judecatii?Daca in judecata neg predicatul, spunand ca ,,Triunghiul nu are trei unghiuri'', ajung la o contradictie, de aceea se si spune ca ,, predicatul convine subiectului in mod necesar''. Dar daca neg sobiectul, spunand ca,, Nu exista triunghi'', atunci este suprimat si predicatul si nu mai rezulta nici o contradictie, caci nu mai exista nimic care sa poata fi contrzis. Exemplul dat de Kant a fost extrapolat la tema pusa de el in discutie. Fie propozitia:Dumnezeu este atotputernic''; ea este necesara pentru ca, daca este suprimat predicatul, atunci se ajunge la o contradictie: atotputernicia nu poate fi suprimata, deoarece Dumnezeu este o fiinta infinita.Dar daca, insa , este suprimat subiectul, spunandu-se,, Dumnezeu nu exista'', atunci sunt eliminate toate atributele divinitatii , fara sa apara contradictii. Cu alte cuvinte, Kant a revenit pe o alta cale,mai precisa, la analicitatea prezenta in propozitiile al caror subiect contin predicatul;negarea unui astfel de predicat conduce la contradictii, iar negarea subiectului este imposibila, in momentul in care nu nu suntem siguri de existenta obiectului la care subiectul se refera. Iata ce spunea Kant: unii sustin ca ,,exista subiecte care nu pot fi deloc suprimate, care deci trebuie sa ramana. Dar aceasta e ca si cum ai spune:exista subiecte absolut necesare'',printre care si Dumnezeu.Este legitima aceasta propozitie?Kant se indoieste.Noi consideram ca ,din punct de vedere logic, indoiala sa era justificata. Filosoful argumenteaza astfel:Fie propozitia:,, Dumnezeu exista''; daca aceasta propozitie este analitica, atunci prin,, existenta'' nu se adauga nimic nou la ideea divinitatii si , deci, propozitia este o tautologie care nu spune nimic despre divinitate. Daca propozitia este sintetica, atunci negarea predicatului nu conduce la contradictie; aceasta se petrece numai la propozitiile analitice. De fapt, aici, Kant a anticipat ceea ce logica formala a descoperit in secolul al XX- lea, anume ca existenta nu este o proprietate care poate sa fie predicat logic. Cand se enunta:,,Dumnezeu exista'', verbul ,,exista'' detine functia de predicat gramatical, dar care nu este si predicat logic. Existenta este considerata, in logica actuala, o constanta logica, si anume cuantificatorul de existenta, reprezentat de obicei prin simbolul,, Ex'', ,,exista cel putin un x astfel ca...''.Propozitia existentiala simpla ia forma:(Ex)S(x):exista cel putin un x, astfel ca x este S. De asemenea, logica formala contemporana a facut precizarea ca ea se refera la existenta reala, nu fictiva sau posibila. Kant spusese cu alte cuvinte acelasi lucru.:,,A fi nu este, evident, un predicat real, adica un concept despre ceva, care s-ar putea adauga conceptului unui lucru. Ci este numai pozitia unui lucru sau a unor anumite determinari in sine''. Prin urmare, adaugand in propozitie atributul existentei, nu realizam decat o tautologie care nu spune nimic nou despre Dumnezeul real, asa cum ,,o suta de taleri reali nu contin nimic mai mult decat o suta de taleri posibili''.Despre o suta de taleri reali eu pot gandi ca sunt mai multi sau mai putini, dar in realitate ei raman o suta de taleri. Cu alte cuvinte, conceptele se afla intr-o corespondenta biunivoca cu obiectele la care se refera numai atunci cand exprima obiecte posibile, iar lucrurile reale formeaza obiectele care intra in continutul conceptelor. Adica, ,,oricare ar fi continutul si sfera conceptului nostru despre un obiect, titusi noi trebuie sa iesim din el pentru a-i atribui existenta,(dar) conceptul unei fiinte supreme este in unele privinte o Idee; dar tocmai fiindca este numai Idee, ea este, prin ea singura, cu totul incapabila sa extinda cunoasterea noastra cu privire la ceea ce exista(...)
Astfel, Leibniz n-a realizat nici pe departe ceea ce isi inchipuia el, si anume sa cunoasca a priori posibilitatea unei fiinte ideale atat de sublime''.Logica utilizata de Kant este impecabila, desi concluziile sale depind de un fundament incomplet, cu ajutorul caruia a sustinut ca, ramanand la nivelul ideilor, ratiunea nu progreseaza cantitativ in acumularea de noi cunostinte. De altfel, el a si construit dilema din care filosofia moderna, reprezentata de Descartes si Leibniz, nu putea sa iasa. In ceea ce priveste argumentul ontologic, Kant il considera inutil pentru a demonstra existenta divinitatii. In acest sens, el spunea:
,,Daca propozitia :,,Dumnezeu exista'' este considerata analitica, atributul nu adauga nimic subiectului, adica existenta divinitatii nu spune nimic nou gandirii, deci propozitia este inutila.
Daca propozitia ,,Dumnezeu exista'' este considerata sintetica, atunci nu se poate sustine ca negarea atributului duce la o contradictie, pentru ca aceasta se intampla numai cand propozitia este analitica, fiind tot inutila.
Propozitia, fie ca este considerata analitica, fie sintetica,
Rezulta ca este inutil sa o argumentam, pentru ca ea nu comunica nimic nou ratiunii.''
Al doilea argument analizat de Kant, numit cosmologic, se bazeaza desigur pe principiul ratiunii suficiente si el a fost dezvoltat de Leibniz. Pe scurt, el poate fi reprezentat astfel: in domeniul realitatii, orice fapt(contingent) isi are cauza( sau ratiunea) lui care, daca la randul ei este contingenta, trebuie sa aiba de asemenea o cauza, pana cand seria cauzelor subordonate intre ele trebuie sa sfarsesca cu o cauza absolut necesara, fara de care seria n-ar fi completa. Indomeniul logicii si al geometriei, grecii antici rezolvasera acesta situatie cu prestatia logica a lui Aristotel si Euclid. Primul a considerat ca , intr-un rationament corect, termenul mediu care se afla in premise este cauza unificarii termenului minor cu cel major, in cadrul concluziei, aceasta rezultand cu necesitate din premise, daca acestea sunt suficiente.Numai daca premisele sunt suficiente si concluzia rezulta cu necesitate rationamentul este corect. Euclid a gandit mai profund-el a considerat ca geometria poate fi expusa axiomatic,astfel incat demonstrarea unei teoreme sa se realizeze cu ajutorul unui fundament, format din definitii, axiome si teoreme demonstrate anterior. Rezulta ca la nivelul ratiunii se poate opri regresul la infinit, ratiune are structuri care-i asigura corectitudinea, indiferent ce continut intra in ele. Premisele sau fundamentul sunt cauze absolute, care asigura completitudinea oricarui rationament corect si ,respectiv, a unei demonstratii.
Ratiunea a simtit nevoia sa considere ca si in afara sa se intample la fel, numai ca , in loc sa se exprime in ordinea fireasca a existentei, de la cauza la efect ,s-a exprimat euristic, de la descoperirea efectului la presupunerea cauzei sau , cum descria Leibniz,contingentia mundi, printr-o interferenta ipotetica incorecta, in care prima premisa inversa raportul dintre existenta divinitatii si existenta faptelor:
Daca ceva exista, atunci trebuie sa existe si o fiinta absolut necesara.
Dar eu insumi(care gandesc aceasta) exist.
Deci exista o fiinta absolut necesara.
Cu alte cuvinte, daca ceva exista ca efect, atunci trebuie sa existe si cauza care i-a determinat existenta; asa ordoneaza intelectul demersurile sale cognitiv-euristice, de la efect la cauza, dar, in lume, adica in cosmos, cauza este anterioara efectului pe care il genereaza. Deci, daca vrem sa redam ordinea cosmica cu ajutorul unui rationament ipotetic corect, vom spune:
Daca exista o fiinta necesara in mod absolut, atunci ea determina ceva.
Exista o astfel de fiinta necesara.
Deci exista ceva determinat de ea(cel putin eu care gandesc aceasta).
Obtinut prin reductie,primul rationament ar fi trebuit sa conchida cu o probabilitate:Probabil exista o fiinta absolut necesara.Probabilitatea concluziei rezulta si din faptul, observat chiar de Kant, ca premisa minora contine o experienta particulara, in timp ce premisa majora pleaca de la o universalitate.Daca, redam cuantificat cele doua propozitii incriminate de Kant, constatam ca prima este intr-adevar universala(,,Pentru orice x, x exista''),iar a doua este existentiala(,,Exista x, astfel ca x sunt eu'');logica formala a interzis sa se deduca o propozitie existentiala dintr-o propozitie universala. Kant intuise aceasta interdictie formala a logii: premisa majora conchide de la o experienta in genere, iar premisa minora contine o experienta singulara. Acesta este un viciu fundamental al argumentului cosmologic. Pe langa aceasta, Kant a mai semnalat:
1.Concluzia obtinuta pe calea care inainteaza de la un eveniment oarecare la cauza lui are semnificatie numai in lumea sensibila( lumea reala) si nu are nici o semnificatie in afara acestei lumi. Caci, argumenta Kant, daca avem in vedere conceptul pur al unei intamplari si nu intamplarea reala ca atare, aceasta nu poate sa generze o judecata sintetica, in care sa fie expusa o anumita relatie cauzala din lumea sensibila. Dar conceptul pur trebuia de fapt sa depaseasca lumea sensibila.
2.Nu a fost dovedita imposibilitatea unei prelungiri la infinit a inlantuirii cauzale , aspect pe care logica formala l-a rezolvat , asa cum am vazut mai sus.
3.Se creeaza impresia ca ideea de necesitate inlatura orice element conditional,cand,dimpotriva,necesitatea presupune o conditie . Conditionarea este o problema filosofica ,de care se intereseaza si logicienii.Ei au stabilit ca nu orice lucru conditioneaza oricare alt lucru (cum credeau , de pilda,stoicii),conform principiului ontologiei lor a amestecului total ,ci doar unele lucruri conditioneaza alte lucruri. In ultima instanta ,orice lucru este conditionat,dar nu de oricare alt lucru.De aceea ,exista mai multe feluri de conditionare ;cea mai puternica este conditionarea cauzala ,dupa cum au stabilit si logicienii.Conditia necesara este conditia sine qua non, in absenta careia consecinta nu apare, dar nici nu o poate intemeia. Conditia suficienta este acea conditie care declanseaza consecinte, dar nu numai ea. Conditia necesara si suficienta satisface ambele cerinte:determina ea singura consecinta. Tot logicienii, dar si epistemologii, au precizat ca desi teoretic(rational, ar fi spus Kant) distinctia dintre conditii necesare si conditii suficiente este clara, practic de multe ori dificila distinctia lor. M.R.Cohen si E.Nagel au clasificat confuzia dintre conditii necesare si suficiente printre sofismele simplismului sau pseudosimolicitatii.S-a ajuns astfel la concluzia ca despre raportul de cauzalitate, care reprezinta cea mai importanta relatie a lumii reale, nu se stie daca exprima o conditie necesara ori suficienta, sau o conditie necesara si suficienta. S-a argumentat ca, in prima interpretare, se acorda cauzalitatii prea putin, iar in a doua, prea mult. In teoria cauzalitatii se face de obicei deosebire intre cauza(conditia suficienta a producerii efectului)si conditii(in sensul restrans al termenului:conditiile necesare ale producerii efectului). Dar si aceasta distinctie este dificil de aplicat in practica. In stiintele factuale, spunea filosoful stiintei, Mario Bunge, trebuie sa ne asiguram ca demonstrata conditia logica este in fapt si o conditie fizica, care se obtine numai prin investigatii teoretico-empirice.Revenind la Kant,speram sa-i intelegem mai bine neincrederea ca prin ideea de necesitate se inlatura orice element conditional, cand, de fapt, legatura dintre cauza si conditii este evidenta.In sfarsit,
4.Confundarea posibilitatii logice a unui concept care se refera la toata realitatea reunita(fara contrdictie interna) cu posibilitatea transcedentala(logica),care are nevoie de un principiu al posibilitatii de a opera o astfel de sinteza, dar care, la randul ei,nu se poate aplica decat in campul experientelor posibile.
Concluzia lui Kant este ca, daca vrem sa determinam mai indeaproape natura acestei Fiinte necesare, sa nu cautam acel ceva care este suficient pentru a intelege din conceptul lui necesitatea existentei, caci, daca am pute face acest lucru,n-am avea nevoie de o supozitie empirica; nu , noi nu cautam decat conditia negativa( conditio sine qua non), fara care o fiinta n-ar fi absolut necesara.
Argumentul fizico-teologic, la Kant, se compune din:
a)In lume se gasesc pretutindeni semne evidente ale unei ordini realizate conform unui scop determinat, executata cu mare intelepciune in ce priveste continutul, cat si marimea nelimitata a intinderii.
b)Aceasta ordine finala este complet straina lucrurilor si apartine numai contingent acestora, adica natura lucrurilor n-ar fi putut sa se adapteze de la sine, prin atatea mijloace concordante, la scopuri determinate, daca aceste mijloace n-ar fi fost alese si intocmite anume pentru aceasta de catre un principiu rational, care ordoneaza lucrurile conform anumitor Idei puse ca fundament. In perspectiva idealista a lui Kant, Trinitatea este in afara legii cunoasterii umane. Spre deosebire de Kant, Friedrich Hegel(1770-1831) a conceput un idealism trinitar, care a contribuit la generarea unor conceptii post-hegeliene. In afara de disocierea intre un in sine si un pentru sine, el s-a oprit la spiritul absolut care isi autocultiva experienta dialectica. Hegel a adaptat Trinitatea la sistemul sau idealist, fara a face apel la Revelatie. El a simtit in Trinitate un factor dinamic, care poate fi depasit pentru ca lumea universala sa accepte ca ratiunea si mantuirea sunt unul si acelasi lucru.Filosofia sa este un rationalism al Universului, in care Dumnezeu este substanta vie originara, care Se autoconstituie. In cadrul Trinitatii, Fiul este alteritatea Tatalui. El nu mai este o relatie imanenta, interioara naturii divine, ci rodul unei activitati tranzitive, in care Dumnezeu se limiteaza pentru a se regasi pe sine in spiritul finit. Hegel sesizase ciclul Revelatiei, unde totul vine de la Tatal si i se intoarce implinit de Spirit, dar il convertea intr-un proces logic contra Revelatiei in care Dumnezeu este Iubire, dar difuziune, expansiune gratuita si altruista. Potrivit lui Hegel, Absolutul traverseaza in dezvoltarea trei momenye esentiale:la origine, ideea de sine, adica Dumnezeu Tatal, redus la abstractie; apoi obiectivitatea ideii prin nenumarate negatii, de unde purcede dezvoltarea ideii lumii; aceasta faza corespunde celei de-a doua Persoane a Trinitatii: Fiul. Absolutul, neputand ramane la starea de abstractie, ajunge sa se cunoasca drept Spirit Absolut, prin inflorirea lucrurilor finite, caruia ii corespunde ceea ce Biserica numeste Sfantul Duh. Astfel Dumnezeu, conceput ca subiect absolut, este Tatal(teza);apoi, opunandu-se Lui Insusi ca obiect, este Fiul(antiteza);si opunandu-se Lui ca subiect-obiect, este Sfantul Spirit(sinteza).
Hegel a inteles valoarea rationala a Trinitatii ca model explicit, desi el a reluat-o la un nivel pur rational, care face abstractie de iubire, adica de esential. El procedeaza pe cale logica si dialectica, insa reduce si deformeaza Trinitatea. Dupa schema clasica a stoicilor, el recade intr-un monism in care oamenii sunt o prelungire interioara a unui mare Tot. Modelul acesta spiritualist panteist va da nastere materialismului, marxismului si monismului german. Utilizand peste tot triada sa (teza-antiteza-sinteza) Hegel si-a expus ideile despre religia absoluta, religia adevarului si a libertatii pe trei trepte:1.Dumnezeu in ideea sa eterna in sine si pentru sine-Imparatia Tatalui;2.ideea eterna a lui Dumnezeu in elementul constiintei si al reprezentarii, sau diferenta-imparatia Fiului;3.ideea in elementul comunitatii sau imparatia Spiritului. Selectand din bogata expunere criptica(asa cum de fapt este intreaga filosofie a Ideii Absolute)aflam:misterul dogmei despre ceea ce este Dumnezeu este comunicat oamenilor, ei cred in El si sunt considerati demni de cel mai inalt adevar, care recepteaza acest mister numai in reprezentarea lor, fara sa fie constienti de necesitatea acestui adevar. Adevarul este dezvaluirea a ceea ce este spiritul in sine si pentru sine; omul este el insusi spirit, insa adevarul care vine de la el, mai intai, nu are inca pentru om forma libertatii, fiindca acesta nu-l poate recepta in adevarata forma. Acest adevar, aceasta idee a fost numita dogma Trinitatii-Dumnezeu este spiritual, activitatea stiintei(cunoasterii)pure, activitatea ce fiinteaza la sine insasi.Recunoastem aici, ca si la Kant, Fichte sau Schelling, prioritatea principiului cunoasterii, asa cum l-a instituit si utilizat predecesorul Meister Eckhart in Predicile sale axate pe coincidentia oppositorum, in care excelase Nicolaus Cusanus mai ales, in lucrarea De docta ignurantia.
Esecul hermeneuticii rationaliste post-romantice a fost reprezentata de Antoine Gunther(1783-1863),care a propus o demonstratie rationala a Trinitatii dupa schema:
a.Dumnezeu Se cunoaste opunandu-Se Lui Insusi ca subiect obiectului;
b.Obiectul,avand constiinta de el insusi, este a doua Persoana:Fiul, spunea el, insistand asupra egalitatii Subiectului cu Obiectul prim;
c.Constiinta egalitatii acestui subiect cu acest obiect constituie a treia Persoana.
Geneza substantei divine lua distanta fata de panteism, distingand substanta divina si substanta lumii, aceasta din urma fiind izvorata numai din bunatatea lui Dumnezeu, nu in mod necesar, ci in mod gratuit. Cu toata adaptarea, aceasta teologie rationalista evacua iubirea, esentiala in Dumnezeu. Aceasta transpunere a Trinitatii se cauta intre panteism si triteism. De altfel, in lucrarile sale predomina sistemul eronat si pernicios al rationalismului si multe lucruri se indepartasera de explicarea substantei divine in trei Persoane distincte si eterne.
Curentul hegelian a suscitat multe tentative pentru a stabili sau a dovedi trinitatea prin ratiune, desi era in multe privinte invers. El utiliza rationalismul triumfator pentru a recrea in mod rational Trinitatea, printr-o apologetica ingenioasa, dar reductoare.
Matematicianul si dialecticianul Marco Mastrofini(1763-1845) a propus trei demonstratii diferite ale Trinitatii:
- prima pleca de la principiul de ratiune suficienta pentru a situa si defini astfel in mod abstract cele trei Persoane. Principiul de existenta este Tatal; ipoteza care purcede din el:Fiul; si comunicarea acestor doua ipoteze:Sfantul Duh;
- a doua pleca de la Tatal ca forta creatoare calificata, pentru a distinge in ea o schita a functiilor respective ale celor trei Persoane: fundamentale ale Tatalui, structurale ale Fiului si intime ale Sfantului Duh;
- a treia pleca de la slava divina:slava primordiala a Tatalui; imaginea slavei Sale in Fiul si constiinta acestei slave in Sfantul Duh.
Aceste diverse incercari raman aproximative, deoarece sunt bazate pe principii filosofice deficiente.Spre deosebire de Mastrofini, Antonio Rosmini(1797-1855) era obsedat de ontologismul lui Gioberti(1801-1852).Ontologismul sau se realiza printr-o idee idealista hegeliana despre Dumnezeu. Odata primita Revelatia, ratiunea umana avea acces, in mod intuitiv, contemplativ, la misterul Trinitatii ca implinire a celor mai inalte trei forme ale fiintei: realitate, identitate, moralitate, care nu puteu exista in Dumnezeu decat in forma de trei. Rosmini pastra presupunera ca Trinitatea este o doctrina filosofica demonstrabila in cadrul rationalismului idealist, deoarece odata revelat misterul Trinitatii, existenta Sa poate fi demonstrata prin argumente pur speculative. Cele trei forme supreme ale existentei:subiectivitatea, obiectivitatea si sfintenia, sau cu alte cuvinte: realitate, idealitate si moralitate, daca sunt transferate la fiinta absoluta, nu pot fi concepute altfel decat ca Persoane subzistente si vii:Verbul ca obiect iubit si nu ca Verb, adica obiect subzistent in sine si cunoscut prin sine, este Duhul Sfant.In cele din urma, spune ca Trinitatea nu poate fi cunoscuta decat prin Revelatie divina, in chip aproximativ.Ratiunea poate numa sa circumscrie Misterul, sa-i arate coerenta, sa precizeze cum ne chema Dumnezeu sa impartasim cunoasterea Sa si plenitudinea Sa. Mintile, desi bine intentionate, care mizau pe aceasta pretentie pentru a demonstra in mod rational Trinitatea, nu puteau face decat sa deformeze si sa reduca misterul. Marele curent idealist hegelian, critic si rationalist, care a promovat demitologizarea, incepand din 1835 cu D.F.Strauss, a fost modernismul.Acest curent nu construia teze si doctrne eretice, ci golea revelatia si dogma de continutul lor esential, desi in aparenta ii respectau formulele. Aceasta ambiguitate era si ramane problema esntiala a tuturor modernismelor, deja analizate si denuntate de Tertulian intr-o alta perioada de inculturatie. Modernistii accepta Trinitatea iconomica, adica functionala, in schimbul Trinitatii ontologice. Aceasta a fost multa vreme centrul problemei trinitare. Gandirea moderistilor fiind destul de fugitiva, documentele romane condamna principiile, dar fara a imputa erorile trinitare. Rationalismul anti-trinitar si rationalismul trinitar tradau Trinitatea, pe de o parte, respingand-o ca absurda, pe de alta parte transpunand-o in beneficiul unei ideologii. F.Schleiermacher(1768-1834)era singurul care mai scapa acestor erori, considerand Trinitatea drept un fenomen de constiinta, pe firul idealismului care dizolva obiectul pe masura subiectului, principiu folosit in mod diferit de modernismul si de crestinismul ooccidental. Lui Claude Welch i se pare ca aceasta doctrina a fost neglijata in protestantism dupa Schleiermacher, existand doua cauze pentru aceasta:prima ar fi acceptarea crescanda a metodelor criticismului biblic si cea de-a doua ar fi descendenta/influienta scrierilor luiSchleiermacher.Pe linia lui Schleiermacher, F.D.Ernst(sec.alXIX-lea)considera Trinitatea ca pe un fenomen de constiinta, care nu depasea domeniul experientei imediate si nu avea mijlocul de a afirma orice ar fi despre esnta divina, considerata in ea insasi. Intruparea o considera un ,,produs al unor efecte divine'',iar Trinitatea ontologica era sacrificata in schimbul Trinitatii iconomice. Alti discipoli ai lui Schleiermacher, Adolf von Harnack(1851-1930)si A.Sabatier(1839-1901)explicau Trinitatea ca produs subiectiv al elenizarii crestinismului:o secretie de suprastructuri filosofice, pe cand G.Fulluiqet(1912),teolog protestant,spunea ca doctrina Trinitatii este o doctrina filosofica, idee sustinuta si de reprezentanti ai modernismului si postmodernismului.
In lucrarea L'Evangile et l'Eglise, Alfred Loisy(1857-1941)nu vorbea depre Trinitate decat in trecere, in mod pozitiv, dar destructurant. El scria:''Dumnezeu nu inceteaza de a fi Unul, iar Iisus ramane Hristos.Domnezeu este Triplu fara a Se inmulti, Iisus este Dumnezeu fara a inceta sa fie om.Verbul devine om fara a se dedubla. Din punctul de vedere al istoriei, Trinitatea si Intruparea sunt dogme. Nu este de mirare ca rezultatul este lipsit de logica si de consistenta rationala. Totusi, acest defect, care ar fi mortal pentru un sistem filosofic, este, in teologie, un principiu de durata si de stabilitate. La 3 iulie 1907, Sfantul Oficiu a condamnat modernismul prin Decretul Lamentabili, confirmat de Pius al X-lea prin Enciclica Pascendi din 8 septembrie 1907.Formula trinitara,in gandirea lui G. Tyrrell (1861-1909),indica un adevar care nu se poate defini ,dar care exclude totusi unitarianismul ,arianismul,triteismul,sabelianismul ,marturisit atat de Rudolf Bultman(1884-1976),considerat parintele demitologizarii moderne ,cat si de Karl Barth(1886-1968),care intrebuinta un vocabular modalist in definirea Persoanelor trinitare ,indentificand fiinta divina cu unul dintre atributele ei si considerand Persoana un simplu mod de existenta a subiectului unic al substantei divine. Iezuitul Karl Rahner insista asupra riscului unui nou monoteism pur,reluand distinctia patristica intre Treimea iconomica si Treimea imanenta,dar propune utilizarea in paralel cu termenul patristic de Persoana pe cel mai exact de ,,mod distinct de subzistenta''. In mod semnificativ,el foloseste in loc de Trinitate termenul de Triplicitate,ce exprima mai limpede unitatea subiectului in raport cu autocomunicarea Sa la Sine Insusi. Treimea ca doctrina secundara isi poate indentifica punctul de plecare in lucrarea Romerbrief (1918) a lui Karl Barth. Claude Welch observa revolta impotriva tendintele imanentiste,a optimismului exagerat privitor la potentele omului , a reducerii teologiei la filosofia religiei.Redirectionarea este logica: este necesara intoarcerea la elementele centrale ale credintei.Continuitatea si discontinuitatea pot fi observate si in legatura cu doctrina trinitara.Ar exista doua particularitati ale noii epoci:
Prima ar fi revalorizarea revelatiei , ca fundamentala in teologie,ea restituind discursului teologic doctrina clasica a naturii revelate a lui Dumnezeu ;
Cea de a doua particularitate este evidenta in revizuirea antropologiei crestine,excesiv optimiste,care va avea ecouri in hristologie si soteriologie,ceea ce indeamna la aprofundarea doctrinei privitoare la fiinta divina.Exista un fond problematic,care trebuie enuntat pentru a face inteligibila optiunea lui Barth vis-a-vis de trei tendinte ce pot fi considerate ca succedand secolul al XIX-lea.
Prima se afla in succesiunea lui Schleielmacher si a lui Ritschl si afirma ca doctrina trinitara nu este esentiala.
Cea de-a doua este evidenta in preluarea hegeliana a teologiei in filosofie,ea acreditand ideea unei doctrine trinitare ce poate fi justificata pe temeiul pragmatismului si
Cea de-a treia accepta doctrina ca dat revelat.
Revigorarea interesului pentru doctrina trinitara are, pe de alta parte,doua motivatii:
Prima intelegere doctrina trinitara ca sinteza a invataturii esentiale crestine,cea care reuneste monoteismul ,intruparea,sfintirea.Din acest punct de vedere,doctrina trinitara este incununarea intregii teologii.
Cea de-a doua motivatie este altfel structurata:in subiacent, Treimea este privita ca dat prim al revelatiei.
Paul Tillich(1886-1965) definea cele trei Persoane intr-o maniera sabeliano-hegeliana ca simboluri ale celor trei dimensiuni fundamentale ale fiintei:putere, fundament, abis:Tatal;existenta, forma si sens:Fiul;viata si unitate:Spiritul. Spre deosebire de Tillich, formula trinitara la Karl Heim era:Trei focare de constiinta autosuficiente". El facea din cele trei Persoane trinitare, trei dimensiuni in Dumnezeu:,,profunzime, verticalitate, orizontalitate''sau,,trei focare de constiinta autosuficiente'', expresii ale plenitudinii si ale luminii. Neohgelienii Bradley si Bosanquet au impus un Dumnezeu Care este element rational universal. Alti teologi, idealisti(W.Richmond, J.R.Illingwort), plecand de la premiza ca viata spirituala este fundamentala, construiesc teoria necesarei tripersonalitati in Dumnezeu.
Scoala de la Erlangen are ca trasatura atitudinea binevoitoare fata de inovatie, dar si afirmarea primatului revelatiei istorice. De aici si incercarea considerata legitima de pastrare a locului, esential, al doctrinei trinitare. Pentru Tomaius,fondatorul acestei scoli, doctrina trinitara se intemeiaza exclusiv pe actualitatea istorica a lui Iisus Hristos:Il cunoastem pe Tatal prin intermediul Fiului, iar legatura cu Dumnezeu implica imanenta acestuia, adica lucrarea Duhului. In consecinta, doctrina se cere a fi o reflectie asupra Logosului divin, asupra experientei mantuirii si asupra traditiei Bisericii.
In Germania,perioada care ne preocupa se incheie cu M.Kahler si R.Seeberg. Primul refuza criticismul biblic in voga, spunand ca teologia trebuie sa se concentreze pe Iisus Hristos. Astfel, doctrina crestina provine doar din Revelatie. Celalat teolog, Seeberg,spune ca exista o intreita revelatie a lui Dumnezeu, in conexiunile naturale ale evenimentelor cotidiene, in viata istorica a bisericii, in fiecare crestin. Exista, prin urmare ,o,, intreita vointa a lui Dumnezeu in relatie cu natura, istoria, personalitatea''. Ca Tata, Dumnezeu este stapan al naturii, ca Fiu, stapan al istoriei, ca Duh, El este activ in indivizi, persoane.Este semnificativa incercarea de a face inteligibila doctrina pt cei ce nu sunt apuseni(a se vedea pt ex lucrarea lui Klein,Doctrina Treimii):nu trebuie sa recurgem la tacere pt ca doctrina este tainica. Exista, binenteles, autoritatea ecleziastica si caracteristica tainica. Tendinta este de trecere spre o argumentare a caracterului rational al doctrinei, insistandu-se asupra Treimii ca diferenta specifica a crestinismului in aria credintelor religioase. Doctrina este parte a depozitului imediat al adevarului. Prin urmare, elementele esentiale ale doctrinei sunt evidente in Noul Testament; precizarea definitiilor conciliare pleaca de la acelasi N.T. .Biserica primara a fost Biserica a Treimii.
In Sfanta Treime, considerata intreg in care partile(cele trei persoane)raman solidare, se petrece o deplasare de sensuri pe care logica umana speciala mereologica nu ar accepta-o, intrucat duce la sofistica;este vorba de transmiterea invizibilitatii divine a Tatalui la Fiul si la Sfantul Duh. Evanghelistul subliniaza ca misterul Intruparii a contribuit la revelarea Tatalui:,,Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata:Fiul cel Unul- Nascut, Care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut''(Ioan1,18). Prin Intrupare, Iisus,Care, in,,sanul Tatalui''fiind din eternitate, Il cunoastea pe Dumnezeu, Ii asigura Acestuia vizibilitatea, iar prin Inaltare devine Persoana invizibila, impreuna cu celelalte Persoane.,,Prin intrupare, Dumnezeu a permis oamenilor sa vada invizibilul''.
In aceasta perspectiva se situeaza intrebarea adresata de Apostolul Filip lui Iisus, dupa ce Acesta le-a spus Apostolilor,,Sa nu se tulbure inima voastra;credeti in Dumnezeu,credeti si in Mine''(Ioan14,1). Filip a intrebat:,,Doamne, arata-ne noua pe Tatal si ne este de ajuns''(Ioan14,:P;Apostolulintelesese ca spusele Mantuitorulyui puteau fi patrunse de el numai daca aveau posibilitatea sa se situeze in preajma Tatalui, pentru a-L vedea.Cu alte cuvinte, Filip, pastrandu-si dimensiunea cognitiva a sensibilitatii, nu-si putea imagina dimensiunea divina pe care Iisus o obtinuse prin intermediul relatiilor instituite in Sistemul divin al Trinitatii.De aceea,Iisus ii va explica ceea ce trebuia ca Apostolii si apoi, prin intermediul Evanghelistilor,crestinii sa inteleaga:,,Cel ce M-a vazut pe mine L-a vazut pe Tatal.Nu crezi tu ca Eu sunt intru Tatal si Tatal este intru Mine?Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine,ci Tatal-Care ramane intru Mine-face lucrurile Lui''(Ioan14,9-10).
In cadrul Trinitatii, noi am analizat, pana aici, mai ales relatiile instituite intre doua dintre cele trei parti:Tata-Fiu. Dar sa ne oprim putin si asupra relatiilor cu persoana Sfantului Duh, pentru ca fiecare dintre cele Trei Persoane divine este in relatie cu celelalte doua, pentru ca nu au existenta in sine, ci in si prin relatie cu celelalte.Iisus a zis:,,Este de folos ca Eu sa ma duc de la voi.....Caci daca Ma duc ,va voi trimite pe Mangaietorul,Duhul adevarului,Care de la Tatal purcede''( Ioan 16,7,13).
Asa cum arata Jean Galot, in maniera apuseana, in relatia cu Spiritul, Dumnezeu se comporta tot ca Tata,dar intr-un sens diferit de rolul pe care si-l asumase in generarea Fiului. Pentru ca Sfantul Duh purcede de la tatal, Dumnezeu actioneaza ca Tatal Care se uneste cu Fiul Sau pentru a produce, printr-ounica inspiratie, persoana Spiritului.Acum, Trinitatea este completa, in virtutea creatiei si a purcederii; astfel, Tatal Isi afla desavarsirea, printr-o relatie care-l valorizeaza ca fiinta rationala. Desi Evanghelistii au evidentiat egalitatea valorica a celor Trei Perssoane ale Trinitatii, totusi, trebuie sa remarcam prin intermediul logicii partitive ca Dumnezeu-Tatal se afla la originea Trinitatii si ca El Isi desavarseste personalitatea paterna in virtutea relatiilor cu celelalte doua Persoane."
:roll:
Mi-au iesit aburi din picioarele bagate in ligheanul cu gheata si fum din creier,am s-o recitesc 
Din: Logica Trinitatii-Calinic Botosaneanul.
http://www.cartiortodoxe.ro/cartea-carte/1...ul,-ep.-v..html
