@lupini, am un copil care acum in aprilie implineste 2 ani. Am fost fericita de cand l-am stiut acolo in pantecul meu, de cand i-am simtit prima data piciorusele lovindu-ma uneori indraznet chiar dureros, alteori timid. Cand l-am strans prima data in brate si l-am pus la san am simtit pentru prima data in 23 de ani ca traiesc cu adevarat. Au fost si clipe dificile atat pentru mine cat si pentru sotul meu, nopti la rand nedormite, crize de colici, plansete nesfarsite, alergat la doctori, etc. dar stii ceva? Nu regret absolut nimic, pe masura ce trece timpul si el creste incep sa simt lipsa acelor clipe in care el era doar un bebelus pe care il impacam doar in momentul in care il luam in brate si el imi cauta sanul nu doar pentru a se hrani ci pentru a-si gasi linistea, pentru a se simti din nou in siguranta. Este in continuare legat de mine insa nu mai am certitudinea ca il pot proteja ca inainte, incepe deja sa se manifeste altfel, pot spune ca e destul de neastamparat si incapatanat. Incerc mereu sa il las si de capul lui, sa vad de ce e capabil. Uneori mai cade, se mai loveste si da, plange, sufera cum spui tu. Si ce? Ar fi mai bine sa-l cocolosesc?Nu cred. Prefer sa-l las sa vada singur unde greseste, asa va sti pe viitor sa se fereasca si sa se descurce singur. Nu vreau sa stea agatat la nesfarsit de fusta mea, nu cred ca este o atitudine normala.
Tu inca nu ai un copil ca sa iti dai seama cat de mult te poate schimba. Cand il vei avea sunt sigura ca nu vei mai rationa astfel. Toate cele bune iti doresc si mai ales sa reusesti sa vezi si partea frumoasa a lucrurilor. E foarte usor sa renunti si sa nu mai lupti. Uita-te in jurul tau si ai sa te convingi de asta, sunt foarte multi oameni care se dau batuti din prima si intr-un fel de asta am si ajuns cum am ajuns ca natiune.