Despre Dumnezeu in general

Ai pus problema intr-un mod foarte interesant!

Este electronul perfect ca si electron?

Dar atomul, dar molecula de apa, dar celula vie, dar ...?

Aste ficatul perfect ca si ficat, dar inima, creierul, dar ...?

Este virusul perfect ca si virus?

Este ceea ce numim durere (...), perfecta ca si durere?

Este boala (...), perfecta ca si boala?

Este omul perfect om?

Este lumea perfecta ca lume?

Poate sa vina cineva si sa zica, domnule, nu e asa, poftim, omul nu e perfect, lumea nu e perfecta.

Corect, dar un om care e altfel decat "omul", nu mai om, e altceva, e un alt prototip uman, nu acesta, la fel si in cazul intregului univers (lume).

Asta e intrucatva asemenea prolemei comunismului: ceea ce a fost la noi nu a fost comunism ar zice unii; ba ceea ce a fost la noi a fost exact comunism, atat si asa cum e el posibil la acest moment evolutiv.

Domn'e dar chiar si asa (poate zice cineva), daca insumezi "perfectiuni" de genul celor enumerate si fabrici pe Enola Gay ce perfectiune e in distrugerea de care era capabila si pe care a produs-o?

In ea insasi era perfecta, iar distrugerea a fost perfecta pentru ceea ce ea era.

Altfel zis, lumea aceasta e cea mai perfecta dintre cele posibile acestui Dumnezeu perfect.

Daca lumea era "mai perfecta", atunci nu acesta era Dumnezeu care o permitea, ci un altul.

Asta admitand existenta lui Dumnezeu.

Hai ca esti simpatic, mai ales in semnatura!

Bum, deci aici, Dumnezeu exista!

Domn'e, Dumnezeul meu nici nu e binevoitor, nici nebun la cap sau pe coclauri, ca din cauza ca nare cum, pentru care va za zica.

Dumnezeul meu e natura naturii, intelegi? e natura totului si "ne-totului" si a orice posibil si imposibil.

Ce sa spun, multe a descoperit omul, foarte multe, utile nu zic, in parte, foarte utile.

Dar omul a mai descoperit ceva, a descoperit posibilitatea de a nu permite existenta divinitatii.

Am intrat in corpurile voastre si Dumnezeu nu e, am intrat in capetele si in creierele voastre si nici acolo nu era.

Am patruns in microcosmos, nu e, am explorat spatiul cosmic, nici urma de Dumenezeu.

Unde e Dumnezeul vostru credinciosilor?

Eu stiu? O fi in alta dimensiune? O fi pe trasul dintre consumul de neurotransmitatori si efectul acestui consum? Sau poate in centru Pamantului? Poate e ascuns dupa cotitura Caii Lactee, sau dincolo de prim suta de miliarde de galaxii?

Dar poate e pretutindeni, intrucat tot am descoperit noi materia si energia intunecata.

Dumnezeu e smecher si se ascunde de om. Dumnezeu are interesele sale egoiste pentru care a creat omul. Il studiaza, il cerceteaza, scoate untul din el, il freaca si il aduce la limita cu o dragoste aspra si rautacioasa.

Omul este o extensie a iubirii de sine divine.

Dumnezeu a creat omul ca sa se inteleaga pe sine, ca sa nu se plictiseasca prea tare, si ca sa se apere de nebunia sa.

Dumnezeul tau e natura naturii. Adica este cosmosul insusi, o entitate impersonala si neconstienta de tine? Esti panteist?

suntnusunt a scris:

Dumnezeul meu e natura naturii, intelegi? e natura totului si "ne-totului" si a orice posibil si imposibil.

Natura functioneaza dupa legi precise. Cei mai culti ii dibuiesc oarecum logica, dar si ei se declara depasiti de anumite aspecte. Totusi nu le dau dimensiuni supranaturale (legilor), incercand sa le inteleaga abordand tactici religioase.

Si nu cred ca exista decat o diferenta de semantica cand faci asemanari intre dumnezeu si natura (cata vreme nu invoci vreo religie, vreo dogma).

Aici ma las a fi mai degraba monist.

De unde stim noi daca e cosmosul ceva ce nu e constient de sine sau de noi?

Doar ne exprimam o opinie intrucat nu se poate verifica asa ceva.

@5 IP a scris:

Natura functioneaza dupa legi precise. Cei mai culti ii dibuiesc oarecum logica, dar si ei se declara depasiti de anumite aspecte. Totusi nu le dau dimensiuni supranaturale (legilor), incercand sa le inteleaga abordand tactici religioase.

Si nu cred ca exista decat o diferenta de semantica cand faci asemanari intre dumnezeu si natura (cata vreme nu invoci vreo religie, vreo dogma).

Desigur natura functioneza dupa legi precise, majoritatea lor cantitaiva si calitativa (zic eu), nefiindu-ne inca cunoscute.

Evident de semantica.

Si daca nivelul de constiinta al universului e unul primar (primitiv), noi (ca specie) evoluand superior lui, desi in acelasi cadru?

Natura ne-a aratat ca e posibil. In cadrul unor structuri primitive functioneaza indivizi sau structuri superioare.

Sa-ti dau un exemplu. Cucul e o pasare cu inteligenta dovedita. El are o latura parazita. Isi depune oul in cuibul altor pasari. Puiul eclozeaza si se dezvolta mai repede, inlaturand ceilalti pui concurenti. Pasarea adoptiva n-are habar ca nu-si creste propriul pui.

Nu-i vorba de o simbioza, cum nici evolutia noastra nu da semne ca ar fi. Suntem antinaturali, antiterra.

Corect, iata o opinie demna de o cauza mai buna, adica, de intemeierea unei religii de exemplu.

Asa e ca se tine de sotii si noi o luam in serios?

Ma gandesc, poate chiar se experimenteaza pe sine in om si nu stie nici el si nici omul; omul il cauta pe Dumnezeu nestiind ca e chiar el, iar Dumnezeu nu stie de capul lui.

Mi se pare destul de fortata afirnarea inexistentei divinitatii; poate nu exista dar exista atatea "posibilitati sa stea ascuns".

Pai si ce, nu cumva ca noi nu suntem parte integranta din univers, cu pisicurile noastre cu tot?

Si noi facem parte din nivelul de constiinta al universului.