Metafore

CÎNTEC (51)

O să vii în Iaşi, poate o să plouă,
lîngă parc s-or aduna caleşti,
poate îmi voi pune rochia nouă
tot sperînd că o să mă priveşti,
de pe Lăpuşneanu or să răsune
paşi greoi, de trecători grăbiţi,
te-or momi cu cărţi de rugăciune
anticarii tuieşi şi faliţi,
ţi-or ghici de-avere şi de casă
florărese cu zambile-n păr,
eu vă voi privi de la terasă
şi-oi muşca tăcută dintr-un măr,
iară tu, aşa cum faci de-o viaţă,
obosit de-atîtea chipuri noi,
te-oi opri pe-o bancă de prin Piaţă
să priveşti la îngeri şi la ploi,
o să fie o zi de primăvară,
peste ani o să ţi-o aminteşti,
îmi voi pune rochia mov, de seară,
o să vii în Iaşi, vor fi caleşti...

Fabian Anton

CÎNTEC (49)

cum să mă mai iubeşti, nici eu măcar
nu ştiu ce-aş mai putea găsi în mine
demn de iubit, vezi, riduri şi ruine
zi după zi în trupul meu răsar
la fel ca tine, îmi şoptesc mereu
că un alt trup le vîntură prin lume
– un trup fără de chip şi fără nume –
ce seamănă teribil cu al meu
îl văd cum se trezeşte-n zori de zi,
cum soarbe încet cafelele cu lapte,
cum se machiază pentru burgul gri,
cît de frumos dansează cînd e noapte
şi plouă şi tot Iaşiul e pustiu,
ştiu cum surîde tandru cînd îl doare,
ştiu cum urăşte, cum ratează ştiu,
ştiu cum păstrează clipe în clasoare
blînd ordonate pe un colţ de scrin,
cum minte elegant, îl ştiu cum tace,
cum pune scorţişoară-n căni cu vin
şi cum înfige-n etamină ace
imaginîndu-şi astfel că a ucis
încă un gînd albastru către tine,
ştiu cum rosteşte versuri din plictis,
ştiu cum se-alintă şi ştiu cum se-abţine
să nu renunţe cînd a obosit
să mai adauge o zi pe listă
vezi fab, de cînd mă ştiu m-am amăgit
că trupul ăsta de fapt nu există
sau că-i frumos şi sincer, un altar
cu heruvi ce se roagă pentru tine
cum să mă mai iubeşti, nici eu măcar
nu ştiu ce-aş mai putea iubi în mine...

Fabian Anton

Da di ce, nu spui de la tine ? Da-l in mai incolo tu pe asta.

Zen` a scris:

Da di ce, nu spui de la tine ? Da-l in mai incolo tu pe asta.

nu mai am inspiratie 

eh... azi nu, maine nu... da poimaine vine  ;)

laurii apusului

sangele pamantului

plansetul zadarnic al amaraciunii vietii

muzele poa’ să te și refuze
da’ o fac doar să se-amuze
apoi își cer fermecătoare scuze
și continuă sa-ți picure pe buze

cine-o vrea să le acuze
cum c-ar fi cumva obtuze
o să aibă nopți difuze
și-o dormi ca pe meduze

CÎNTEC (69)

De aş muri cît ai uita din mine,
cîte cuvinte ţi-ar părea în plus,
cîte atingeri ţi-ar părea străine
de ai afla diseară că m-am dus

era o noapte cețoasă.
ochii tăi, ca doua stele
erau undeva departe, la celălalt capăt al ceții.

Tu ai un fel de paradis al tău

în care nu se spun cuvinte.

Nichita Stanescu

            Ca să nu mă doară o bună parte a organismului, m-am gândit să-mi cumpăr o doctorie. Însă mi-am adus aminte un pic de mâinile tale, care m-au atins uneori, şi am renunţat.

            Ca să nu-mi fie sete mereu, m-am gândit să trag un târnăcop în duşumele, că poate sare apă. Dar mi-am adus aminte că m-ai privit într-o noapte, aşa că era inutil.

            Ca să nu tremur, am zis că n-ar fi rău dacă aş lua câţiva nori să-i aşez pe aici, prin zonă. Din cei albi, cu feţe de moşi. Dar ce-mi trebuiau mie nori, dat fiind că tu mi-ai spus cel puţin o dată pe nume?

Ca să mă laud, eram gata să închiriez un melc. Dar mi-am aprins numai ţigara, fiindcă mi-ai zâmbit cândva şi nu era cazul acum să umblu cu din astea.

            Ca să merg mai departe, m-am gândit să-mi deschid o fabrică de pauze şi timp. Însă tu existai, aşa că n-aveam ce face cu o pauză. Iar timpul chiar nu-şi găsea rost.

            În fine, ca să nu mă complic, n-am luat nici o decizie, pentru că, oricum, stăteai pe undeva, deci era destul, ca şi cum tu n-ai fi ştiut.  

sursa