Metafore

Nu. Nu, îți spun. Și știu ce spun: nicicând,
nicicând n-om mai iubi ca prima oară,
iar anii-ncet vor trece, dar nicicând,
nu vom iubi nicicând, nicicând pe alta.
Prea bine vezi. Când te gândești că tu
ziceai, mâhnită de singurătate,
că, dacă mori, n-o să te pomenim.
Cum te-nșelai! Trecut-au anii, iată,
și amintirea ta neștearsă este.
Și cât erai de dulce și duioasă,
cum nimeni n-a mai fost. Târziu ți-am spus-o.
Târziu, nu este-așa? Târziu, când tu
să ne auzi nu poți. Puține fete
ca tine-au fost pe lume. Nu te teme,
de tine doar ne vom aduce-aminte.
De tine doar, de nicio altă fată.
Și niciodată n-om iubi pe alta.

Constantin Nisipeanu - Ceasca de cafea

Cafeaua aceasta are ceva miraculos în ea. Nici nu-ti dai
seama ce film captivant se desfasoara în ceasca ta.

Priveste:
Nu ti se pare ca parcurgi o sala dintr-un salon de pictura?
A trecut pe aici vreo mâna de mesteriscusit
care pe albul imaculat al cestii a închipuit în pripa
aceste desene fantastice, absurde, demente,
acest portret de barbat din ai carui ochi ies fluturi?

Uite, unul din fluturi seamana cu o icoana de înger bizantin.

Putin mai departe, iata si un portret de femeie.
În loc de par are pe cap o palma cu degetele rasfirate
din care tâsnesc copaci parca batuti de vânt
iar dintre ramurile nelinistitilor copaci se înalta agale
un vultur care poarta în cioc un pantof cu tocul înalt.

Priveste acolo, padurea aceea fantastica, unde dintre barzii
care plutesc în aer cu vârful în jos iese un picior
delicat de femeie si un brat atât de gingas ca nu
îndrazneste sa înlature maracinisul ce îi sta în cale.

Nu simti si tu ca dintre ramuri acum, acum, poate într-o clipa,
ar putea sa-si faca vânt spre luminisul din fata si
încântatorul trup pe care în spatele acestor membre îl banuim
zbatându-se sa-si urmeze piciorul macar pâna la luminis.

Dar sa mai zabovim un pic în fata padurii.
Mai stii, s-ar putea sa izbucneasca dintre ramuri
tocmai fata pe care o astepti,
tocmai ea,
fata pe care o astepti de mii de ani.

Ion Caraion- Îndepărtare

Prin ușa deschisă -brâu gros de umbră-
plopii izbucneau către cer.

Și degetele-i alergau pe clape,
tremurătoare ca frunza plopului.

Pașii cuiva s-au oprit în noapte.
Din ochii ei ca fumul de țigară,
zbură un fluture.

Timp cu coviltirul sur.

... și am iubit-o pe femeia aceea,
care nu m-a întrebat nimic niciodată.

“Când o dragoste
La care lucram mai demult
Mi-a reușit,
Atunci o trec pe curat,
Pe inima altei femei.

Natura a fost înțeleaptă
Creând mai multe femei
Decât bărbați,
Pentru că ne putem desăvârși
Sentimentul,
Folosind un mare număr
De ciorne.”

Marin Sorescu – Don Juan

te-ai prelins de pe buzele mele ca să nu te mai aflu… și vroiam doar să-ți dau firul de păr răsucit peste vîntul ce-mi ești, împletit cu vorbe, ce mi-s dragi, precum ființa ta pășind în mine. e vorba de firul acela, rămas pe pernă, de la zîmbetul coapselor tale, de la mîinile tale ce mă luau întru totul, de la toate gîndurile ce le-ai rostit să mă prinzi. eu mai am de atins mîna-ți întinsă, mi-am zis, ca pe-o margine din care să înviu, din care să-ți fiu și să vorbesc în închegări, nu neapărat curgătoare, ci doar izbucnind.
am știut că totul nu ne va cuprinde fără de tine…
și mai ales fără de mine…
iar fără de cuvinte, eu nu sunt nici o părere de iarbă.
punct. ce rost ar mai avea să spun?”

icar
n-a căzut niciodată
ci doar pămîntul s-a rotit
primindu-l
cu șoaptele celui învins

Poemul VII

Aplecându-mă în după-amieze,
îmi arunc capcanele triste înspre ochii tăi marini.
Acolo, în cea mai înaltă explozie, singurătatea mea
se întinde şi arde, braţele ei arată ca braţele unui om
aproape de înec.
Am trimis semnale roşii dincolo de ochii tăi absenţi,
care se unduiesc ca marea în apropierea unui far.
Reţii numai întunericul, femeia mea distantă,
şi din privirea ta, uneori, ţărmul temerii iese la lumină.
Aplecându-mă în după-amieze, îmi arunc capcanele triste
în valurile care se agită în ochii tăi marini.
Păsările ciugulesc primele stele
care luminează ca sufletul meu când te iubesc.
Noaptea galopează pe iapa sa întunecată,
aruncând o coamă albastră peste ţărm.

Pablo Neruda

Cântec

Haide cu mine, hai după ploaie,
c-un capăt de băț răscolind prin gunoaie,
poate găsim o femeie frumoasă
care să spună hai, culcă-te, lasă.

și să-ntrebăm tăietorii de lemne
ce rumegușuri mai pot să-i îndemne,
ei care-și cer de cu seară iertare
căzuți în genunchi, de la degetul mare!

lasă cuvântul pe sub preș, ân odaie
și hai să-i rugăm temători să ne taie
cu-n fierăstrău înțelept și baljin
până la marginea mea de senin.

cu ochii ănchiși și cu mâinile-n față
să pipăim dacă nu-i dimineață;
conturul acelui cuvânt nenăscut
pe care cu ochii deschiși l-am pierdut.

o poveste de dragoste

Încă mai caut
în tine un drum
o potecă
o linie pe care
să-mi ţin echilibrul

caut un reper
o lacrimă
din iedera de pe cuvinte
o bucată de cremene
să o ating dimineaţa de inima ta
până ce va scânteia

caut o cochilie
în care timpul nostru
netrăit
încă ne mai aşteaptă
ca un melc
să ne primească
în sanctuarul tăcerilor
până când îmbrăţişările
vor umple orele clipele
cu zăpezi din zilele vechi
mesaje necitite
imprimate pe retină

caut
un răsărit în preajma ta
măcar umbra
să mă acopere
în clipa ta de strălucire
când vor cădea
meteoriţi fierbinţi
în cascada dintre anotimpuri
şi somn.

Ioan Barb