Poftim: iubirea explicata
Editat Mie 3 iul 2013 00:12
De ce suferim din dragoste?
Început de whitehope, Mie 1 nov 2006 · 191 răspunsuri · 26.035 vizualizări
Cred ca e potrivit aici, am citit un articol pe artdevivre.ro si mi-a placut atat de mult incat m-am milostivit sa vi-l postez.
Frauda sau acceptare.
Atata cruzime in numele iubirii. Relatiile si religia, au ceva in comun….credinta. Credinta in ceva ce nu exista in noi, dar in care vrem sa credem, pentru ca altfel nu ne suportam.
Avem nevoie sa ne credem mai mult decat suntem. Cei mai frumosi, cei mai buni, cei mai destepti. Cei mai iubiti dintre pamanteni, aceasta ne este adevarata dorinta. Si numai dragostea unei persoane pe care tu insuti o admiri va conta. Si totusi stim ca nu suntem cei mai si cei mai si totusi il credem pe celalalt.
Ratiunea din spatele acestei iratiuni este ca ne e suficient un singur om sa ne vada astfel si vom simti ca am cucerit lumea. De fapt ne vom cuceri doar pe noi insine, iubindu-ne prin dragostea celuilalt.
Paradoxul iubirii insa este ca celalalt se indragosteste de potentialul tau iar apoi tu ii ceri sa te iubeasca asa cum esti. El vede in tine ceea ce nici tu nu vezi, ceea ce nici tu nu crezi despre tine. Iubesti inchipuirea celuilalt despre tine, iubesti credinta lui in tine.
Dragostea e un alt fel de narcisism: ne iubim pe noi insine, asa cum ne vede celalalt. Iubim naivitatea si incapatanarea celuilalt in a ne vedea atat de frumos. Desi tu iti stii stangaciile, inadvertentele, vulnerabilitatile. Desi tu iti stii necredinta ta in tine. Sau poate ca stii doar ceea ce nu au vazut altii pana atunci in tine.
Omul bantuit de angoase prea mari, de contradictii insuportabile, nu va intelege aceasta sansa. Se va incapatana, inconstient, sa-i arate celuilalt ca nu este demn de dragostea lui. Va cobori singur de pe piedestalul pe care a fost pus, pentru ca el insusi nu crede in el, pentru ca nu crede ca se va putea ridica la inaltimea imaginii nobile create de celalalt.
Aproape ca uraste insesi dragostea celuilalt, pentru ca isi da seama ce frumos ar fi putut fi. Si totusi va cauta, inconstient, sa o distruga. Pentru ca este prea greu sa-si transforme potentialul in certitudine. Pentru ca a jucat prea mult teatru la inceput si desi i-a reusit atat de bine, profund se simte o frauda.
Desi el insusi iubeste cum il vede celalalt, testul relatiei ii arata limitele propriei necredinte in sine. Pentru ca aici intervine orgoliul ridicol care spune: “Ia-ma asa cum sunt, dar iubeste-ma asa cum ma imaginezi. Lasa-ma sa fiu om, dar priveste-ma ca pe un zeu. Lasa-ma sa fiu o frauda, dar trateaza-ma ca si cum as fi autentic. Crezi tu in mine in locul meu, pentru totdeauna, pentru ca eu nu o voi face niciodata.” Si relatia va dura pana cand unul va obosi: fie unul sa mai joace teatru pentru a-i mentine celuilalt speranta, fie celalalt sa se mai roage la un zeu inexistent.
Omul curajos insa, se va catara pe dragostea celuilalt catre el insusi. E un soi de profetie autoimplinita – s-a dat mare si pentru ca celalalt l-a crezut, a si devenit mare. Credinta celuilalt in el ii este suficienta pentru a putea crede el insusi in el. Pentru ca acel om stie ca nu este o frauda, ci pur si simplu un adevar nerostit care atunci cand isi intalneste cerneala, devine un manuscris.
Omul curajos ii reinventeaza celuilalt divinul, inventandu-se astfel pe sine. Alchimizeaza cenusa in diamant, pentru ca se simte demn de dragoste si mai mult, pentru ca are dragoste de daruit.
Prea frumos si prea adevarat ce ai spus... deseori suntem singurii care ne punem bete in roate, care nu apreciem ceea ce avem si ceea ce ne este oferit... ne lasam prada ispitei si ma refer la orgoliu... vrem sa avem mereu dreptate... nu mai intelegem ca fara compromis nu se poate face ceva... Mi-a spus cineva ca intr-o relatie trebuie sa exista boul si beleaua... de multe ori unul e prea bou si celalalt e prea belea si ajung sa nu mai accepti atatea sacrificii si compromisuri... sa ii oferi celeilalte persoane totul si sa fii tratat ca o carpa... sa fii recompensat cu ... nimic.
Poodle a scris:Prea frumos si prea adevarat ce ai spus... deseori suntem singurii care ne punem bete in roate, care nu apreciem ceea ce avem si ceea ce ne este oferit... ne lasam prada ispitei si ma refer la orgoliu... vrem sa avem mereu dreptate... nu mai intelegem ca fara compromis nu se poate face ceva... Mi-a spus cineva ca intr-o relatie trebuie sa exista boul si beleaua... de multe ori unul e prea bou si celalalt e prea belea si ajung sa nu mai accepti atatea sacrificii si compromisuri... sa ii oferi celeilalte persoane totul si sa fii tratat ca o carpa... sa fii recompensat cu ... nimic.
Din punctul meu de vedere, tocmai aceasta atitudine duce la suferinta. Intr-o relatie de dragoste (intr-un cuplu) nu prea are loc niciun fel de compromis.
Editat Vin 3 ian 2014 23:28
...inseamna ca s-au insotit un perfect si o perfecta...
Cred ca unii confunda compromisul cu daruirea...
Cand o daruire se simte grea ca un compromis...e compromis,nu mai e daruire.
Lasi de la tine pentru binele celuilalt, din daruire. Cand vorbim de compromis, o facem mai degraba din obligatie (pentru ca relatia sa functioneze, pentru ca simti ca altfel esti egoist, din sentimentul de vinovatie...)
Daruirea se simte ca o usurare, nu ca un compromis.
Editat Sâm 4 ian 2014 00:10
Amarena a scris:Omul curajos insa, se va catara pe dragostea celuilalt catre el insusi. E un soi de profetie autoimplinita – s-a dat mare si pentru ca celalalt l-a crezut, a si devenit mare. Credinta celuilalt in el ii este suficienta pentru a putea crede el insusi in el. Pentru ca acel om stie ca nu este o frauda, ci pur si simplu un adevar nerostit care atunci cand isi intalneste cerneala, devine un manuscris.
Omul curajos ii reinventeaza celuilalt divinul, inventandu-se astfel pe sine. Alchimizeaza cenusa in diamant, pentru ca se simte demn de dragoste si mai mult, pentru ca are dragoste de daruit.
Ce frumos! :)
stupid_me a scris:Cred ca unii confunda compromisul cu daruirea...
Cand o daruire se simte grea ca un compromis...e compromis,nu mai e daruire.
Lasi de la tine pentru binele celuilalt, din daruire. Cand vorbim de compromis, o facem mai degraba din obligatie (pentru ca relatia sa functioneze, pentru ca simti ca altfel esti egoist, din sentimentul de vinovatie...)
Daruirea se simte ca o usurare, nu ca un compromis.
Atatea contradictii in doar 54 de cuvinte...
Ciudat, mie asa mi-a sunat.
Nu vad de ce un om ar face compromisuri intr-o relatie. Or daruiesti, or nu.
In fine, era parerea mea.
Tu ai spus ca tocmai pentru ca iubesti faci compromisuri si ..mi-a scartait la ureche ceva.
gargbird a scris:Atatea contradictii in doar 54 de cuvinte...
Tot atat de multe argumente,cand iti dai cu parerea, bineinteles.
stupid_me a scris:Ciudat, mie asa mi-a sunat.
Nu vad de ce un om ar face compromisuri intr-o relatie. Or daruiesti, or nu.
In fine, era parerea mea.
Tu ai spus ca tocmai pentru ca iubesti faci compromisuri si ..mi-a scartait la ureche ceva.
Tot atat de multe argumente,cand iti dai cu parerea, bineinteles.
Adevarul e ca ma simt tot mai prost pe masura ce imbatranesc, asta o fi explicatia pentru lipsa argumentelor.
Sau poate, vorba cuiva de pe forum, am trecut la alt nivel...
Editat Sâm 4 ian 2014 00:29