Dedicaţii...poetice

De-abia astept sa te ocupi!

Melissa

şi fiindcă ea este aşa cum şi este –
mă voi trezi
într-o noapte
cu pielea ei
(un fel de cer
mai strălucitor decât luna
luminând
deasupra)

Paul Vicinius

Melissa :huggles:

Federico Garcia Lorca- La Guitarra

Empieza el llanto
de la guitarra.
Se rompen las copas
de la madrugada.
Empieza el llanto
de la guitarra.
Es inútil
callarla.
Es imposible
callarla.
Llora monótona
como llora el agua,
como llora el viento
sobre la nevada.
Es imposible
callarla.
Llora por cosas
lejanas.
Arena del Sur caliente
que pide camelias blancas.
Llora flecha sin blanco,
la tarde sin mañana,
y el primer pájaro muerto
sobre la rama.
¡Oh guitarra!
Corazón malherido
por cinco espadas.

pînă cînd am uita-voi să te privesc dimineața cînd mă deschid ochii, de parcă liniștea feței tale e răsăritul și îmi pui stăpînire pe mirosul încă încețoșat al deșteptării, am să duc palma dreaptă în dreptul obrazului tău să mîngii aerul ce te respiră.

Melissa

cînd m-am trezit cerul era atît de curat, tu dormeai la stînga mea, iar frunzele începeau să cadă prima oară.

aramis

ai dat la o parte toate rândurile
de temere, nesiguranță și clișeu,
neînfricații cerberi ai sufletului meu.
și mi-ai citit cu fapta gândurile

mi le-ai citit în grabă, ca pe-o carte,
ediția de noptieră, format de buzunar;
finalul te-a-ntristat, involuntar
și, plicitisită, plecat-ai mai departe.

Iv cel Naiv

***

a doua poezie e pentru Melissa

duminica
trebuie să te mângâi de dimineaţă
azi Dumnezeu se odihneşte
iar tu eşti prea fragilă să te las la voia-ntâmplării

aşează-ţi obrazul pe pieptul meu până
luni

Cristi Iordache

Melissa

Noapte cu patru luni
si un singur copac,
cu o singura umbra
si o singura pasare.

Caut în carnea mea
urmele buzelor tale.
Izvorul saruta vântul
fara sa-l atinga.

Port acel NU ce mi-ai dat,
în podul palmei,
ca o lamâie de ceara aproape alba.

Noapte cu patru luni
si un singur copac.
În vârful unui ac
sta dragostea mea, rotindu-se.

Federico Garcia-Lorca

Blues

Kostis Palamas

Să fiu caprifoliul ce din ogradă se cațără

Floare-înălțându-și pe lăcașul tău,

Caprifoliul ce din suflarea ta tânără

proaspăt se ține, proaspăt se ține mereu.

Să viu, să mă-nalt la fereastră,

Să-mi sprijini verdeață și ramuri.

Și pernă să fiu, cuib moale obrazului tău,

Iubitoarei priviri prin deschisele geamuri.

Unească-se florile mele

Cu părul tău drag, castaniu,

În caldul amestec, în dulcea devălmășie

Vorbească-și frățește și viu.

Visuri și gânduri ce ai

Să le scald în miresmele florilor mele

Și slugă să-ți fiu cu brațele-ramuri,

Stăpână, tu, să fii peste ele.

Și fie, iubirea să nu mai apună,

Iar cine-n fereastră ne va vedea

Să spună că eu sunt tulpina ta,

Să spună că tu ești floarea mea.

Fie că fără mine să nu mai râzi.

Nici eu să nu-nfloresc fără tine.

Fericirea mea - vreau să ți-o dărui.

Risipește-ți frumusețea ta peste mine.

Melissa

Walter Palter

Ea trăiește

Numai din gingășia

Cu care-i sunt alcătuite trăsăturile

Și colorate pleoapele, mâinile.

Paul Valery

Ah, gingașă faptă n-o grăbi,

dulceața de-a fi și de-a nu fi,

căci am trăit din așteptarea ta

și pașii tăi sunt inima mea.

mie

Rănit între nori
soarele
îşi pune muntele
pe umeri ca o pleoapă

Mi-aduc aminte trotuarele
doar …

femeie apă

Unde le
sunt urmelor ochii? N-apar
nicăieri…

Adevărat
Înnoptam uneori
Într-un oraş pe care l-am uitat

Îmi era foarte noapte …

Ion Caraion

Allexandrra

22 martie 1926

fărâmă de pâine pusă atât de drăgălaș cu degetele ei
pe marginea cerului atât de albastru suspinând precum scoica
înlănțuită cântăreț din fluier bătând
din aripi la fiecare picătură înflorește primăvara agățându/i rochia fereastra care se umflă și umple
camera și o răpește fluturându-i în vânt părul lung

C.

acum aştept cuminte

catastrofa personalităţii mele
să pară iar frumoasă
şi interesantă şi modernă.

Ţinutul e brun şi
cenuşiu şi alb în arbori,
ceruri şi zăpezi hohotitoare
subţiindu-se mereu, mai puţin stranii
nu chiar întunecate, nu tocmai cenuşii:

Poate-i ce mai rece zi
din an, el ce crede?
vreau să spun, eu ce cred? Şi dacă da,
poate-s eu însumi din nou.

Tu ai tacut cel mai frumos din lume
- de Marius Tuca

Nu te mai caut demult,
De fapt nu ştiu dacă
Te-am căutat vreodată.
Acum douăzeci şi cinci de ani
Am învăţat de la tine marea
Şi tot atunci, în vara aceea
Am învăţat să tac.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume
Şi eu am ştiut să te ascult.
Te-am ascultat câteva zile şi nopţi,
Am colindat lumea
Unul în ochii celuilalt
Printr-un Costineşti romantic
Tot un răsărit şi un apus.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume, Cole
Acesta era numele tău
Şi aş vrea să mai fie,
Aşa cum am visat de-atâtea ori
Că într-o zi am să fiu pacientul tău
Dacă atunci ai luat la medicină,
Şi ai să-mi taci la capul patului cu acelaşi surâs.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume, Cole
Iar de atunci şi până acum
Au tăcut şi buzele mele
Cu gustul mării, cu gustul tău
Rătăcind împreună prin ţărmuri
Căutându-se, negăsindu-se
Plimbându-ne dintr-un asfinţit în altul.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume, Cole
De atâtea ori pe umerii mei, pe sufletul meu
Când ne priveam până la pierderea echilibrului
Până la destrămarea orizontului

Până la risipirea tu-ului şi eu-lui
Plimbându-ne prin noapte şi luminând
Unul din ochii celuilalt.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume, Cole
Şi eu am ştiut să te ascult
Iubindu-ne pentru fiecare fir de nisip
Fără să facem dragoste
Dar făcând atât de mult amor
Tandru, fără timp, fără materie
Cu marea la picioare, aproape tăcută şi ea.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume, Cole
Aşa cum ai tăcut şi-n ultima zi
Acolo, pe peron, acum douăzeci şi cinci de ani,
Când nu ne-am lăsat unul altuia
Niciun număr de telefon, nicio adresă, niciun indiciu
Niciun semn, tu din Bucureşti, eu dintr-un oraş al minunilor.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume, Cole
Şi la ultima îmbrăţişare
Când s-a topit pământul sub noi
Iar eu m-am urcat în tren şi de atunci
Nu ne-am mai văzut niciodată.
Şi acum, după douăzeci şi cinci de ani,
Îmi e dor de tine.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume
Şi mai taci şi astăzi în mine.