Cred ca se pleaca de la premise care nu sunt absolute, dar sunt tratate ca atare: sufletul pereche este jumatatea romantica, maritala (iubitul/iubita, sotul/sotia, cit mai ales oficiale) - adica nu poate exista mai mult decit 1 care sa se adune la celalalt 1 - si dureaza pina la moarte din momentul in care v-ati intilnit.
Din punctul meu de vedere exista suflet pereche in momentul in care simti un om completindu-te de asa maniera incit raspunde fiecarei particele din sufletul tau, rezonind pe deplin cu aceasta particica separat si in ansamblu, si el simte acelasi lucru in acelasi timp si sincron. Dar aceasta nu se aplica doar intr-un singur domeniu al vietii, in care joci un anume rol, o anume pozitie.
Ca ex, intr-o imprejurare absolut prozaica am cunoscut o colega de serviciu si a trebuit sa lucram impreuna o perioada mai lunga de timp; din primul moment a fost o afinitate sufleteasca si afectiva incredibila, o rezonanta inclusiv profesionala care a suprins pe cei din jur, rezultatele fiind remarcabile in acest plan de cite ori lucram impreuna. Dupa ani pot spune ca este cea mai buna sora pe care as fi putut-o avea vreodata, nici daca ar fi facut-o mama, nu ar fi iesit asa. Interesant e faptul ca o senzatie similara am si in prezenta mamei ei, care ma vede ca o fiica de sine-statatoare, la fel cum o percepe si mama mea, nefiind ceva indus constient (de genul"o accept pe cealalta de dragul fiica-mii"); pur si simplu a venit de la sine.
La fel mi s-a intimplat si cu mentorii mei in ale profesiei (doi oameni absolut deosebiti, care prin ei insisi daruiau neconditionat celor din jur), rezonanta si completarea afectiva fiind dincolo de completarea profesionala, acesti oameni punindu-si amprenta intr-un mod definitoriu in viata si personalitatea mea.
Sa mai amintesc de oamenii care au facut parte din cea mai buna echipa in care am lucrat vreodata, incepind cu seful si terminind cu referentul?Fiecare se armoniza individual cu ceilalti si cu ansamblul, acesta fiind perceput ca o sfera monolitica, si acum, la mult timp inca dupa ce, prin natura circumstantelor, echipa s-a destramat, cind ne intilnim, inca avem senzatia de monolit si completare deplina, si ca e o chestiune de timp pina la refacerea echipei?
Sa imi amintesc de o calatorie cu avionul care a durat 12 ore, in care s-a stabilit o legatura psihica imposibil de explicat intre mine si strainul de linga mine (si la propriu si la figurat), avind aceeasi constanta - complementaritatea rezonanta-, pe subiecte conventionale? Dupa 12 ore fiecare am plecat pe drumul lui, dar cu senzatia ca acea intilnire a fost predestinata pentru ca fiecare sa invatam ceva care sa ne schimbe semnificativ perceptia despre lume si viata...
Prin urmare, eu nu pot spune ca sufletul pereche exista doar in dragoste si pe timp nelimitat sub forma de adevar imuabil, desi si la acest capitol Cineva a fost bun cu mine facindu-ma sa intilnesc omul pe care, in ciuda problemelor si defectelor, sa il percep in continuare ca fiind sufletul-pereche 
